Cine a fost Peseus ? Între mit şi dezinformare

 Există în istoria spionajului nu puţine cazuri de agenţi care au avut numeroase identităţi şi nume, reale sau fictive, ceea ce a pus în încurcătură pe investigatori şi cercetători. Şi mai complicate sunt cazurile acelor spioni a căror identitate şi nume reale nu a păutut fi stabilite cel puţin până la un moment dat, dând loc la dispute şi ipoteze adesea tulburătoare care au preocupat nu numai mediul informativ, ci chiar cercurile politice şi opinia publică.

O enigmă

În volumul „Special Tasks:The Memoirs of an Unwanted Witness”,  publicat în 1994, Pavel Sudoplatov (1907 –1996), ofiţer în serviciile de informaţii sovietice o perioadă îndelungată, lansează afirmaţia după care o serie dintre participanţii la „proiectul Mannhatan”, destinat producerii bombei atomice, în frunte cu chiar conducătorul acestuia, Robert Openheimer, ar fi acţionat ca spioni pentru URSS. Între  ei ar fi fost şi un agent despre care se cunoaşte doar numele de cod, „Perseus” (Personaj legendar, cinstit în toată Elada, fiul lui Zeus şi al lui Danae). Sudoplatov îl identifică sub acest nume cod pe fizicianul italian Bruno Pontecorvo, şi el participant la „Proiectul Mannhatan”. Ulterior o serie din afirmaţiile lui Sudoplatov au fost confirmate, iar alte au fost negate, demontate.

Totuşi identitatea reală a lui Perseu a continuat multă vreme să constituie o enigmă, un „mit”, în legătură cu care au fost lansate o serie de ipoteze, antrenând controverse până astăzi în „lumii spionajului” şi dezvăluiri revelatoare.

Printre puţinele date

…referitoare la acst personaj este aceea că ar fi  lucrat la „White Sands Missile Range”, o bază a armatei americane din statul New Maxico. Informaţii despre activitatea sa se bazează pe puţinele date din arhiva KGB (la un moment dat deschsă, dar ulterior din nou inaccesibilă cercetătorilor). În documentele „Operaţiunii Venona”, bazate pe descifrarea comunicărilor spionilor sovietici în timpul celui de al Doilea Război Mondial, este menţionat sub numele de cod Pers un agent a cărui identitate nu este numită.

Primele informaţii mai concrete referitoare la identitea lui Perseus au fost oferite de un alt ofiţer de informaţii sovietic, colonelul Vladimir Chikov, într-o serie de articole în periodice ruseşti, începând cu anul 1991. În 1996, publică împreună cu coautorul Gary Kern, volumul „How Stalin Stole the Atomic Bomb from the American”. Potrivit lui Chikov, Perseus ar fi activat în „Proiectul Manhhatan” la Los Alamos începând din 1943, iar, în anii 1950, s-ar fi aflat sub controlul spionului sovietic Rudol Abel.

Philip Morrison-Perseus ?

În 1999, avocatul Jeremy Stone, în volumul „Every Man Should Try:Adventures of a Public Interest”,  Perseus, asimilat cu omul de ştiinţă sau agentul MIT, ar fi fost fizicianul american Philip Morrison. Informaţia a stârnit senzaţie cu atât mai mult cu Morrison a negat vehement aceste afirmaţii, semnalând şi o serie de inadvertenţe între biografia sa şi a personajului Perseus. Stone a acceptat unele din explicaţiile lui Morrison, cerându-şi scuze pentru „publicitatea nefavorabilă” pe care i-a produs-o, dar nu a renunţat la argumentele sale.

Acuzaţiile împotriva lui Morrison erau greu de susţinut, dat fiind că el fusese implicat direct în realizarea bombei atomice şi lansarea sa la Hirshima şi Nagasaki.

Şi totuşi acuzaţia nu era o noutate, ci cel puţin una uitată.

De fapt, Morrison a fost unul dintre puţinii foşti membrii ai Partidului comunist care şi-a continuat activitatea academică în anii 1950.

Morrison devenise membru al Partidului comunist încă în perioada în care studiase la Universitatea din Berkley (Este de amintit că membrii aşa-numitului „Grup de la Cambridge”, deveniţi spioni, îmbrăţişaseră această ideologie tot în timpul studiilor).

În 1953, Morrison se aflase în centrul investigaţiilor unei comisii pentru securitatea internă a Senatului Statelor Unite, în faţa căreia compăruse şi Oppenheimer. Invocându-se apartenenţa sa la Partidul comnist, Morrison a fost desemnat că ar fi fost „spion atomic” pentru Uniunea Sovietică, dar, în faţa  argumentelor sale şi a afirmaţiilor unora dintre foştii săi colegi din „Proiectul Mannhatan”, după care el şi-a probat patriotismul prin contribuţia la realizarea acestuia, acuzaţia a „rămas în aer”.

            Chiar după această anchetă, care, de fapt, nu reuşise să elucideze misterul lui Pereus, Morrison a continuat să fie activ în domeniul academic. Este profesor la prestigioasa Universitate Cornell, de unde se mută la Massachusetts Institute of Technology .

            Ulterior devine un critic al Iniţiativei de apărare strategică promovată de Statele Unite, manifestându-şi opoziţia faţă de aceasta în unele volume ca „Winding Down:The Price of Defense” (1979). Este ales preşedinte al unor prestigioase instituţii ca  Federaţia oamenilor de ştiinţă şi membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe în 2005.

            Nici publicarea, în 1991, a volumului amintit, în care fusese acuzat că s-ar fi  aflat în spatele spionului Perseus, nu  a perturbat această carieră până la moartea sa în

2005.

            În 1994, publicase un volum cu titlul  semnificativ:„Nothing Is Too Wonderful to Be True„ („Nimic nu este prea minunat pentru a fi adevărat”)…

            Se părea că problema identificării lui „Perseus” fusese rezolvată. Şi totuşi „vânătoarea”  continuă cu rezultate imprevizibile…

„Un amestec fals”

Într-o serie de volume apărute în primul deceniu al secolului XXI  este formulată aserţiunea după care personajul Perseus este, de fapt, produsul unei legende. Astfel, unul din cei mai importanţi  istorici ai perioadei Războiului Rece în Statele Unite, John Earl Haynes („Cover Name, Cryptonym, Pseudonym, and Real Name Index„)  consideră că legenda lui Perseus este un „amestec fals” (“a faked composite) pus în circulaţie de autorul volumului amintit mai sus, Vladimir Chikov, în colaborare cu Serviciul de informaţii externe al Federaţiei Ruse (SVR), în care sunt amestecate informaţii referitoare la fizicianul american Theodore Hall cu diferite date false şi distortonate.

O asemenea interpretare este exprimată şi de Gary Kern („The

Perseus Disinformation Operation„ , 2006)        

Şi totuşi…Hall-Perseus  ?

După unele mărturii, Theodore Hall  (1925-1999) , care era era considerat un „fizician genial”,  este solicitat de  Robert Oppenheimer , conducătorul “Proiectul Manhatann”, să lucreze în cadrul acestuia. Potrivit unor informaţii puse în circulaţie după război, Hall a fost principalul agent care a furnizat URSS planul bombei atomice în 1944, precum şi numele celor mai importanţi fizicieni care au lucrat la proiect.  Este recrutat de Sax Saville, care îndeplineşte, alături de Lena Cohen, rolul de curier,  transmiţând informaţiile colectate de Theodore Hall de la Los Alamos la New Mexico, unde sunt preluate de agenţi sovietici, între care o cutie cu documente care conţineau concepţia generală a mecanismului de funcţionare a bombei. Suspiciunile împotriva lui au apărut după război, fiind furnizate de „operaţiunea Venona”.  Iniţial,  Hall neagă că ar fi furnizat informaţii importante despre bomba atomică americană, iar, în 1962, se stabileşte în Marea Britanie. Potrivit unor informaţii desecretizate în perioada următoare, rolul lui Hall a fost mai mare decât s-a considerat, el fiind adevăratul autor al „scurgerilor“ de „informaţii atomice” imputate soţilor   Rosenberg.

            Potrivit  datelor apărute în urma „Operaţiunii Venona”, Hall (nume de cod Mlad) a fost cel mai important agent al Reţelei Volunteer consusă de Wilhelm Fisher, rezident al spionajului sovietic în Statele Unite, pe adevăratul său nume Rudolf Ivanovici Abel, care, după arestarea sa, a fost schimbat cu pilotul avionului de spionmaj U2, Powers, doborât deasupra Uniunii Sovietice la 1 mai 1960.

            Deşi anchetat în 1951, Hall este abolvit de vină considerându-se că documentele din „Operaţiunea Venona” nu puteau fi probe juridice, astfel încât îşi poate continua activitatea ştiinţifică la  Universitatea Cambridge,  care s-a dovedit un adevărat „cuib de spioni”.

            După ce iniţial neagă acuzaţiile de spionaj, Hall admite că a desfăşurat o asemenea activitate din „convingere”. Înt-un interviu publicat în 1997, arată că a transmis informaţii despre armele atomice americane datorită pericolului pe care îl reprezenta monopolul Statelor Unite în acest domeniu.

            După unele interpretări, informaţiile transmise de Hall Uniunii Sovietice au fost cele mai preţioase pentru producerea bombei atomice de către Uniunea Sovietică, ceea ce a făcut să fie considerat unul din cei mai importanţi „spioni atomici” devenind personaj central şi în „legenda Perseus„.

Operaţunea de dezinformare „Perseus”

În volumul „Bombshell: The Secret Story of America’s Unknown Atomic Spy Conspiracy”, Marcia Kunstler ş Joseph Albright dezbat cauzele şi modalităţile în care KGB-ul a creat un „agent mitic„ în scopul auto-justificării şi auto-promovarii activităţii sale şi, nu în ultimă instanţă, a obţinerii de fonduri.

               Nu a fost vorba de crearea unui mit, care presupune inventarea în întregime a unei „poveşti”, ci de o de o operaţiune de dezinformare îndrăzneaţă şi riscantă. Aşadar, personajul Perseus nu a fost un produs al imaginaţiei, ci s-a bazat pe fapte reale, cărora li s-au adăugat alte „ingrediente” menite să îl facă cât mai credibil, dar şi să estompeze alte fapte.

                Obiectivele „operaţiunii de dezinformare Perseus” începută de KGB şi continuată după căderea URSS de către Agenţia de informaţii externe al Federaţiei Ruse (SVR),  au fost multiple: demonstrarea faptului că KGB-ul a salvat Uniunea Sovietică de percolul atomic şi aportului adus la crearea propriului arsenal atomic de către Uniunea Sovietică. Nu în ultimă instanţă, s-a încercat compromiterea agenţiilor de informaţii vestice care nu au reuşit să îi facă total inofensivi pe „spionii atomici”.

              Importanţa care a fost acordată acestei operaţiuni de dezinformare este demonstrată de faptul că în conceperea şi derularea sa au fost implicate 

numeroasele persoane cu poziţii proeminente în KGB (ulterior SVR). În afară de Vladimir Chikov, autorul volumului citat mai sus, mai sunt de amintit Anatoli Yatskov, unul dintre conducătorii reţelelor de spioni americani în Statele Unite în timpul Războiului Rece, Iuri Drozdov, şeful departamentului „Ilegali” din cadrul KGB. După 1990, operaţiunea a fost coordonată, Vladimir Kryuchkov, şeful KGB, până la debarcarera sa în urma tentativei eşuate de puci din 1991, dar ea a continuat.

               La motivaţiile, care au dus la desfăşurarea „Operaţiunii Perseus”,  după părerea noastră mai poate fi adăugat încă una: estomparea, trecerea sub tăcere a identităţii altui personaj care ar fi putut fi care s-ar fi putut „ascunde” în spatele acestui nume de cod…

Războiul dezinformării

De fapt, „operaţiunea Perseus” s-a desfăşurat în cadrul a ceea ce poate fi numit, ”războiul dezinformării”, dat fiind amplaoarea pe care au luat-o asemenea acţiuni, a rolului lor în confruntările informative şi a efectelor lor pe plan global.

               Pentru prima oară  termenul „dezinformare” a fost definit, în mod oficial, de „Marea Encilopedie Sovietică„ drept “difuzarea (în presă, radio, etc.) de informaţii false cu intenţia de a induce în eroare opinia publică.”

            După Vladimir Volkoff, autorul celebrului „Tratat de dezinformare”, această acţiune constă în ”Tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori”.

               Aşadar, dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi al propagandei, reprezintă „difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile”. O tactică comună de dezinformare este de a amesteca concluzii false şi minciuni pentru a dezvălui doar o parte a adevărului.

               Dezinformarea se poate realiza prin punerea în circulaţie a unor documente  falsificate, manuscrise şi fotografii sau prin publicarea unor volume pretins istorice, cum este cel publicat de Vladimir Chikov. De asemenea, dezinformarea vizează cu precădere domeniul mass  media.

Printre tehnicile de dezinformare se numără negarea sau inversarea faptelor, amestecul dintre adevăr şi minciună, estomparea sau generalizarea forţată. 

Există în istorie numeroase expemple de dezinformare, între care celebră a rămas cea care a avut drept scop derutarea germanilor cu privire la locul şi data desfăşurării  debarcării forţelor Aliate,  „Ziua-Z”, în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Uniunea Sovietică-lider al operaţiunilor de dezinformare

Fostul ofiţer de informaţii Ladislav Bittman, primul practician al dezinformării în serviciile de  informaţii sovietice, ulterior defector, arată că asemenea operaţiuni nu vizează doar opinia publică, ci sunt destinate manipulării elitelor în ceea ce priveşte  luarea unor decizii politice, adesea fără a li se face publicitate.

               Demascarea unor operaţiuni de dezinformare iniţiate de serviciile de informaţii sovietice s-a produs la sfârşitul anilor 1960 şi în1980 prin măturiile unor ofiţeri defectori, iar deschiderea temporară a arhivelor KGB au produs noi revelaţii.

               Una din cele dintâi acţiuni de acest fel a fost „Operaţiunea Neptun” ,  

declanşată de serviciile de informaţii sovietice în 1964 pentru a defăima politicieni vest-europeni ca foşti colaboratori nazişti.

O altă operaţiune a fost apariţia volumului ”Who’s Who in CIA” publicat de jurnalistul est-german Julius Mader în 1968, sub auspiciile Stasi  şi ale KGB, în care sunt menţionate numele a 3000 agenţi reali dar şi ”inventaţi”. Volumul a fost citat ca o autoritate până la începutul anilor 1990 când s-a văzut că, în ceea mai mare măsură, scopul publicării sale a fost dezinformarea serviciilor de informaţii vestice.

Şeful Serviciului de informaţii al Federaţie Ruse (SVR), Evgheni Primakov, a admis existenţa operaţiunii ”Infection” :  o campanie de dezinformare începută în 1985, având drept scop acreditarea ideii în rândirile opiniei publice  mondiale după care Statele Unite au inventat virusul SIDA, ceea ce ar fi constituit o adevărată “bombă etnică” menită să distrugă populaţiile de culoare.

 Potrivit unui fost ofiţer superior de informaţii Serghei Tretiakov, KGB-ul a fost responsabil pentru desfăşurarea operaţiunii de dezinformare ”Iarna nucleară” în 1979, menită să împiedice ampalsarea rachetelor Pershing II Europa de Vest. În regia chiar a lui Yuri Andropov, şeful KGB, a fost distribuit un “raport apocaliptic” falsificat de către Academia de ştiinţe sovietice despre efectul războiului nuclear asupra climei. Acest raport a fost folosit, între altele, de grupările pacifiste din diferite ţări.

            O altă operaţiune de dezinformare a încercat să acrediteze ideea că CIA s-ar fi aflat în spatele atentatului împotriva pepei Ioan Paul II.

               Unele din campaniile de dezinformare, considerată o adevărată „ştiinţă”, desfăşurate de Uniunea Sovietică sunt menţionate în volumul „Dezinformarea” de 

Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak (2013)

CIA-”programul nostru de dezinformare”

Dar şi agenţiile de informaţii vestice, în special CIA, s-au aflat în spatele unor operaţiuni de dezinformare, fiind acuzată că ar fi ”falsificat istoria”.

Prin una dintre acestea s-a încercat acreditatrea ideii după care regimul lui Sadam Hussein ar fi fost în posesia de armamant nuclear, ceea ce a justificat intervenţia armată în Irak.În 1975, Comitetul parlamentar pentru informaţii interne a admis că CIA ”a creat şi a folosit dezinformarea împotriva poporului america”.

Însuşi unul din directorii CIA, William Casey s-a referit, în 1981, la „programul nostru de dezinformare”.În 2015, CIA a admis în mod oficial faptul că a folosit mass media pentru răspândirea unor finformaţii falsificate, ceea ce a avut un efect de dezinformare.

Bibliografie selectivă

Albright, Joseph;Kunstel, Marcia „Bombshell:The Secret Story of America’s Unknown Atomic    

Spy Conspiracy”, New York, 1997

Harvey Klehr,  „Venona:Decoding Soviet Espionage in America”, 1999 

              Hastedt, Glenn „Spies, Wiretaps, and Secret Operations:An Encyclopedia of American   

              Espionage”,  2010

Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak, „Dezinformarea”, Ed. Humanitas, 2013

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezinformare

https://en.wikipedia.org/wiki/Disinformation