Martin Luther King Jr., I Have a Dream. Istoria din spatele visului

28 august 1963, câteva ceasuri înainte de răsărit, hotelul Willard din Washington DC. La biroul din apartamentul său, Martin Luther King Jr. lasă jos stiloul. Terminase ultimele retușuri ale unui discurs ce avea să facă istorie. „Îmi doresc să fie primit precum discursul de la Gettysburg”, spunea King, iar istoria a făcut ca dorința lui să nu rămână departe de realitate.

America acelei epoci era profund marcată de lupta pentru drepturi civile a populației de culoare neagră, iar celebrul incident de la Montgomery, când o femeie afro-americană, Rosa Parks, a fost arestată pentru că refuzase să îi cedeze locul său din autobuz unei persoane de culoare albă, a reprezentat un punct de cotitură în lupta împotriva discriminării rasiale.

Boicotul asupra mijloacelor publice de transport ce a urmat incidentului din autobuz a fost condus chiar de Martin Luther King și i-a adus o arestare, un atac cu bomba asupra casei, dar și credința confirmată în ideea că lupta cetățenilor afro-americani pentru drepturi civile poate fi triumfătoare. Avea să transforme această credință într-un adevărat crez pe 28 august 1963, în fața Lincoln Memorial, în Washington DC.

Faimoasa replică nu exista în forma tipărită a discursului

Atmosfera la Washington în acea dimineață era încordată. Multe dintre companii erau închise, iar în afara orașului, trupele de luptă erau pregătite să intervină în caz că protestul ar fi degenerat. În interior, erau împărțite broșuri despre marș în variante diferite, pentru albi și pentru negri. Organizatorul, Bayard Rustin, un cunoscut activist civic, pregătise o listă de zece vorbitori.

În noaptea când King a terminat retușurile discursului său programat pentru Marșul spre Washington, consilierul său, Wyatt Walker, îl sfătuise să nu folosească replicile cu „I Have a Dream”, invocând faptul că au devenit deja un clișeu pentru că le mai folosise și în discursuri anterioare. De fapt, acesta este unul dintre lucrurile mai puțin știute despre celebrul „I Have a Dream”, faptul că Martin Luther King folosise replica întocmai, la o altă prelegere, pe care o susținuse cu două luni înainte în Detroit.

Astfel, materialul trimis spre tipărire de către King în jur de 04:00 dimineața, nu conținea secțiunea „I Have a Dream”, după cum arată și draftul documentului din arhiva The King Center (disponibilă on-line la adresa:www.thekingcenter.org). Consilierul Walker putea, deci, să stea liniștit. Deocamdată.

„Această vară fierbinte a nemulţumirilor justificate ale negrilor nu se va sfârşi până când nu va fi venit proaspăta toamnă a libertăţii şi dreptăţii.” Martin Luther King Jr. (I Have a Dream)

„Să nu ne lăsăm ispitiţi să bem din paharul amar al urii”

Martin Luther King Jr., îmbrăcat într-un costum negru, purtând o cravată asemenea și o cămașă albă, a urcat pe scenă în fața a peste 250.000 de oameni (dintre care aproximativ 60.000 erau albi!) adunați în jurul Lincoln Memorial. Era ultimul pe lista celor zece programați să ia cuvântul. Nu pentru că așa ar fi ales el, ci pentru nimeni nu a dorit să vorbească la final, presupunând că publicul, deja obosit, va pleca și că nici presa nu va mai aștepta până la finalul discursurilor. Istoria a fost, însă, de altă opinie. Oamenii, nu numai că au rămas să îl asculte pe King, ci l-au urmărit timp de 15 minute (!!!) fără răsuflare (timpul maximum fixat de organizator pentru fiecare discurs era de 4-5 minute), iar reprezentanții presei erau mai mulți decât la inaugurarea președintelui Kennedy cu doi ani în urmă și nu au ratat momentul istoric.

Paul Newman se pierduse prin mulțime, Marlon Brando vântura în aer un bici electric pentru vite, ca simbol al violenței poliției, Harry Belafonte era, de asemenea, prezent, alături de Charlton Heston, de Sidney Poitier, de James Garner și de alte celebrități de la Hollywood.

Discursul lui King a început lin, respectând textul pregătit.

„Mă bucur să iau parte astăzi cu voi la un eveniment care va rămâne în istorie drept cea mai mare demonstraţie pentru pace din istoria naţiunii noastre.

Acum o sută de ani, un mare american, în a cărui umbră ne-am adunat noi astăzi, semna proclamaţia de emancipare. (…)

Dar, o sută de ani mai târziu, negrii tot nu sunt liberi. O sută de ani mai târziu, viaţa negrilor suferă în continuare de pe urma cătuşelor segregării rasiale şi a lanţurilor grele ale discriminării. O sută de ani mai târziu, negrii se află tot la marginea societăţii americane, fiind exilaţi în propria lor ţară”.

Stop-cadru în mulţimea adunată în faţa Lincoln Memorial la 28 august 1963, cu prilejul „Marşului spre Washington pentru locuri de muncă şi pentru libertate”; evenimentul a rămas în istorie prin discursul impresionant al lui Martin Luther King Jr.

Stop-cadru în mulţimea adunată în faţa Lincoln Memorial la 28 august 1963, cu prilejul „Marşului spre Washington pentru locuri de muncă şi pentru libertate”;evenimentul a rămas în istorie prin discursul impresionant al lui Martin Luther King Jr.

A continuat, subliniind, printre altele, necesitatea unei lupte drepte și a unor proteste pașnice:

„Şi trebuie să spun poporului meu care se află pe pragul tocit al uşii care duce spre palatul dreptăţii că atâta vreme cât vom încerca să ne câştigăm locul de drept nu trebuie să ne facem vinovaţi de nici un comportament nedrept.

Să nu ne lăsăm ispitiţi să bem din paharul amar al urii pentru a ne stinge setea de libertate. Trebuie să ne ducem mereu lupta la nivelul superior al demnităţii şi disciplinei”.

Mahalia Jackson:„Spune-le despre vis, Martin!”

Câteva replici mai târziu, după îndemnul lui Martin către cetățeni de a se întoarce acasă încrezători că nedreptățile asupra lor vor lua sfârșit („Continuaţi tot aşa şi aveţi încredere că aceste suferinţe nemeritate vă vor elibera. Întoarceţi-vă în Mississippi. Întoarceţi-vă în Alabama. Întoarceţi-vă în Carolina de Sud. Întoarceţi-vă în Georgia. Întoarceţi-vă în Louisiana”), s-a întâmplat ceva neașteptat.

Brusc, s-a auzit o voce de femeie din public. Era Mahalia Jackson, care s-a ridicat și a strigat:„Tell’em about the dream, Martin!” (Spune-le despre vis, Martin!). Se referea la subiectul pe care Martin Luther King îl abordase cu două luni în urmă în discursul din Detroit, și care se pare că o impresionase pe cântăreață. King și Mahalia Jackson erau prieteni foarte apropiați, aceasta fiind interpreta lui preferată de gospel. Când se simțea copleșit de probleme sau trist, o suna pentru o porție de terapie cu muzică gospel prin telefon. Efectele vocii Mahaliei erau garantate. Ca și pe 28 august, la Lincoln Memorial.

Imediat după ce a auzit solicitarea prietenei sale, King a mai rostit două propoziții din discursul pregătit, iar apoi a dat textul pregătit la o parte, în stânga sa, a apucat pupitrul cu mâinile și, după o pauză de aplauze, a introdus visul:

„Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis cu rădăcini adânc ancorate în visul american”.

Până aici a durat liniștea consilierului său Wyatt Walker. „Ah, la naiba, folosește visul!”, a exclamat acesta. Doar că avea să se înșele total. Exact visul a făcut discursul să intre în istorie.

„Am un vis şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale.

Am un vis şi anume că într-o bună zi pe dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii.

Am un vis că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii.

Am un vis că într-o bună zi cei patru copii ai mei vor trăi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor.

Am astăzi un vis…

Am un vis că într-o bună zi în Alabama, statul cu rasiştii aceia răi, cu guvernatorul său, din a cărui gură au ieşit cuvinte precum «intervenţie» şi «anularea integrării rasiale»…, că într-o bună zi chiar şi acolo, în Alabama, băieţeii şi fetiţele de culoare îşi vor da mâna cu băieţeii şi fetiţele albe, ca fraţii şi surorile.

Am un vis că într-o bună zi fiecare vale se va înălţa şi fiecare munte se va apleca. Locurile cu gropi vor fi netezite, la fel şi cele denivelate. Iar splendoarea lui Dumnezeu ni se va revela, ca tot ce e din carne să o vadă”.

Mahalia Jackson cântă pe treptele Lincoln Memorial din Washington

Kennedy:„Este al naibii de bun!”

Aceste replici, spontan generate de încărcătura momentului, au ridicat audiența în picioare. Președintele John F. Kennedy, care urmărea evenimentul la televizor, a exclamat:„Este al naibii de bun!” (He’s damned good. Damned good), iar William Sullivan de la FBI a făcut următoarea recomandare:„Dacă nu l-am calificat până acum, trebuie să o facem și să îl calificăm drept cel mai periculos negru al viitorului acestei națiuni”.

Întrebat, ulterior, despre decizia sa de a introduce pasajul despre visul său în discurs, King a spus că:„Am început să citesc discursul și am făcut-o până într-un anumit punct, iar apoi, brusc, am hotărât – înconjurat de reacția minunată a audienței – să vorbesc despre tema I have a dream, despre care mai vorbisem de câteva ori înainte. Pur și simplu așa am simțit, nu știu de ce. Nu mă gândisem la asta înainte de discurs”. În ciuda acestei declarații, este încă deschis dezbaterii dacă gestul lui Martin a fost unul total spontan, având în vedere că, de exemplu, există mărturii, precum cea din cartea Nobody Turn Me Around a lui Charles Euchner, care susține că un oaspete al hotelului din camera vecină l-a auzit pe King cu o noapte înainte repetând fragmentul cu „I have a dream”. Cert este că pasajul nu exista pe foile unde era scris textul discursului.

„Am fost nevoit să văd cum visul meu s-a transformat într-un coșmar”

Povestea discursului de după Marșul spre Washington și drumul său în istorie sunt cel puțin la fel de interesante. Fizic, copia originală dactilografiată a textului a rămas la George Raveling, un antrenor de baschet retras. Lucrurile s-au întâmplat așa:organizatorii evenimentului din 28 august 1963 aveau nevoie de un bodyguard care să stea pe scenă lângă Martin, l-au văzut pe Raveling în mulțime, care pe atunci era un tânăr jucător la echipa Villanova, și l-au rugat să îi ajute. George Raveling a acceptat și astfel s-a aflat lângă King cât timp acesta și-a susținut prelegerea, iar la final i-a cerut respectuos foile cu textul. Martin i le-a dat. Astăzi, fostul sportiv păstrează documentul în siguranță într-un loc închis cu lacătul.

Între cei care au ascultat discursul lui Martin Luther King Jr. s-au aflat şi actorul Charlton Heston (stânga), scriitorul James Baldwin, actorul Marlon Brando, cântăreţul Harry Belafonte (dreapta)

Spiritul „I Have a Dream”, însă, sigur nu a rămas închis în niciun seif, ci mai degrabă în conștiința și memoria lumii întregi. Doar că adevărata consacrare a discursului lui King de la Lincoln Memorial din august 1963 nu s-a produs în anii imediat următori. Deși chiar în 1964 a fost introdus Civil Rights Act, iar apoi, în 1965, președintele Lyndon Johnson trecea de Congres și Voting Rights Act (adevărate succese, deci, în lupta pentru drepturi civile a cetățenilor afro-americani), popularitatea lui King și a discursului său aveau să cunoască parametrii cu adevărat istorici abia după ce el a încetat din viață. Diminuarea inițială a valorii provenea din faptul că idealul său de protest pașnic părea că nu mai e aplicabil în realitate, revoltele violente cunoscând un avânt de proporții. Și mai mult, însă, a contribuit opoziția sa în privința Războiului din Vietnam, care i-a închis, într-o oarecare măsură, ușile Casei Albe.

În 1965, în Chicago, Martin a declarat ceva ce avea să rămână, de asemenea, în istorie:„Am fost nevoit să văd cum visul meu s-a transformat într-un coșmar”.

Visul. Visele.

Acest lucru s-a schimbat după moartea sa. King a fost împușcat pe 4 aprilie 1968 în balconul unui motel din Memphis, iar apoi, istoria a purtat cuvintele lui peste tot în lume:prin trenurile din Budapesta la sfârșitul anilor ’80 sau în Piața Tiananmen din China, unde protestatarii aveau pancarte pe care scria „I Have a Dream. This is not part of that dream” (Am un vis. Asta nu e parte din acel vis), până la zidurile din suburbiile orașului Sidney, ajungând să fie prezente chiar în discursurile lui Nelson Mandela.

Pentru a marca oficial rolul lui Martin Luther King Jr. în lupta pentru drepturi civile, președintele Ronald Reagan a semnat, pe 2 noiembrie 1983, legea care stabilește sărbătoarea federală în onoarea lui Martin Luther King Jr., în fiecare ianuarie, în a treia zi de luni.

Coretta Scott King, soția lui King Jr., a continuat lupta pentru drepturile civile ale minorităților și, mai ales, lupta pentru a menține vie amintirea visului care a influențat întreaga lume. De altfel, un alt vis i-a influențat propria lume în anii ’50, când l-a cunoscut pe Martin la Boston, în campus-ul Conservatorului de Muzică New England, unde se pregătea pentru o carieră în muzică. Doamna Scott King povestește astfel:„Întotdeauna am crezut că există un scop pentru mine în viață. Și, atunci când am decis că muzica va fi cariera mea, am crezut că am găsit acest scop. Urma să mă pregătesc pentru a fi cântăreață la Conservatorul de Muzică New England. Am studiat canto în primul an și după ce l-am cunoscut pe Martin m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să mă implic într-o relație cu el. Am avut un vis și acel vis m-a convins că trebuie să dau frâu liber sentimentelor și să nu mă mai împotrivesc relației. Și asta am făcut, iar restul este istorie”.

Și istoria continuă.

Martin Luther King Jr. (I Have a Dream)

„1963 nu este sfârşitul ci începutul. Cine speră că negrii se vor fi mulţumit acum când s-au mai eliberat de presiune, va avea o surpriză urâtă atunci când va constata că naţiunea urmează acelaşi drum ca mai înainte.

America nu va cunoaşte linişte până ce negrilor nu se vor bucura de deplinătatea drepturilor civile. Vârtejul revoltei va zgudui în continuare temeliile naţiunii noastre până cât va veni ziua senină a dreptăţii”

Martin Luther King Jr. (I Have a Dream)

„Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare deal şi măgură din Mississippi, lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare ridicătură.

Pentru că dacă vom lăsa să răsune câmpul libertăţii — dacă îl vom lăsa să răsune din fiecare aşezare şi fiecare cătun, din fiecare stat şi din fiecare oraş, atunci vom putea trăi mai repede ziua în care toţi copiii lui Dumnezeu – oameni albi şi negri, evrei şi necredincioşi, protestanţi şi catolici – îşi vor da mâinile şi vor intna versurile vechiului Negro Spiritual:«În sfârşit liberi! În sfârşit liberi! Doamne Dumnezeule Atotputernic, suntem în sfârşit liberi!»”

Surse:

Hansen, Drew D., The Dream, HarperCollins Publishers, 2003