Lipitori pentru infecții, mercur pentru sifilis: leacurile înaintea antibioticelor

Dezvoltarea antibioticelor este una dintre marile realizări ale medicinei moderne. Însă înaintea inventării lor, doctorii sau vracii foloseau orice, de la cuțite la lipitori și chiar miere, pentru a diminua suferințele pacienților. Acum, unii cercetători consideră că dezvoltarea supermicrobilor, rezistenți la antibiotice, ne-ar putea întoarce la vechile remedii. 

Abuzul sau folosirea incorectă a terapiei cu antibiotice a dus la dezvoltara unor organisme foarte rezistente la aceste medicamente, astfel că infecțiile sunt mult mai greu de tratat. Astfel, unii specialiști consideră că omenirea ar putea fi nevoită să se întoarcă la terapiile alternative folosite în trecut. Să vedem, așadar, cum erau tratate infecțiile înaintea antibioticelor și medicamentelor antibacteriene.

„Lăsarea de sânge”, o terapie veche de 3000 de ani

Lăsarea de sânge – sângerarea intenționată – își are originile în Egiptul antic, cândva spre anul 1000 î.Hr., și a fost folosită până târziu, în secolul XX. Din antichitate și până prin anii 1940, lăsarea de sânge era recomandată pentru foarte multe boli, dar mai ales în cazul infecțiilor. Chiar în 1942, un foarte cunoscut manual de medicină internă recomanda acest tratament pentru pneumonie.

Lăsarea de sânge este bazată o teorie medicală antică potrivit căreia cele patru „umori” (fluide) ale corpului – sângele, flegma, bila galbenă și bila neagră – trebuie să fie în echilibru pentru a garanta sănătatea. Pentru că se credea că infecțiile erau cauzate de un exces de sânge în organism, pacientului i se lua sânge pentru a reinstaura echilibrul în corp.

Pentru lăsarea de sânge se foloseau în principal trei metode:se făcea o mică incizie în venă sau se apela la tratamentul – cunoscut și la români – ventuzelor, prin care se spărgeau, la nivel subcutanat, mici vase de sânge. A treia metodă era folosirea lipitorilor. 

Practica lăsării de sânge nu este chiar lipsită de beneficii – cel puțin nu pentru anumite tipuri de bacterii în primele stadii ale infecției. Multe bacterii au nevoie de fier pentru a se înmulți, iar fierul este purtat în organism de componente ale celulelor roșii din sânge. Prin urmare, cel puțin teoretic teoretic, mai puține celule roșii în organism înseamnă mai puțin fier care să susțină dezvoltarea infecției bacteriene.

Sifilisul se trata cu mercur

Unele elemente chimice sau compuși chimici naturali au fost folosiți ca terapii pentru tot soiul de infecții – mai ales pentru plăgile deschise sau sifilis.

Diverși compuși cu iod, brom sau mercur au fost folosiți pentru a trata rănile infectate și cangrena în timpul Războiului Civil American. Bromul era folosit cel mai des, dar aplicarea lui pe rană era extrem de dureroasă și putea chiar afecta țesuturile.

Începând cu secolul al XIV-lea și până spre anii 1910-1920, mercurul a fost folosit pentru trataterea sifilisului. Compușii mercurici erau fie aplicați direct pe piele, fie luați prin administrare orală sau injectați. Printre efectele secundare se numărau problemele dermatologice, afectarea rinichilor și a creierului sau chiar moartea.

Salvarsanul, un derivat al arsenului, a fost și el folosit pentru tratarea sifilisului în prima jumătate a secolului XX. Deși era eficient, avea ca efecte secundare nevrita optivă, febră, probleme cu rinichii sau decesul. Din fericire, din 1943, dezvoltarea penicilinei a făcut ca sifilisul să poată fi tratat în mod eficient și fără probleme. 

Leacuri din grădină sau din stup

De-a lungul veacurilor, diverse remedii pe bază de plante au fost folosite pentru tratarea infecțiilor. Una dintre cele mai cunoscute terapii de acest fel are la bază chinina, folosită pentru a trata malaria. Chiar și în zilele noastre, tratamentul malariei are la bază o formulă sintetică de chinină.

În trecut, scoarța arborelui cinchona era tocată într-o pudră fină, amestecată cu apă și administrată pacientului sub formă de băutură. Folosirea acestui remediu pentru febră este documentată de misionarii iezuiți din Lumea Nouă în secolul al XVII-lea, dar probabil că populațiile indigene îl foloseau de mai multă vreme. 

Artemisina, sintetizată din planta Artemisia annua, era un alt tratament eficient împotriva malariei. 

Mierea – considerată și în zilele noastre un aliment-minune, folosit ca remediu natural – era folosită de sumerieni pentru tratarea rănilor încă din mileniul III î.Hr. Zahărul din miere poate deshidrata celulele bacteriene, în timp ce aciditatea ei inhibă dezvoltarea bacteriilor. Mierea conține și o enzimă care omoară bacteriile. Cea mai puternică miere este mierea de Manuka, spun specialiștii, derivată din floarea arborelui cu același nume. Această miere are chiar mai multe proprietăți antibacteriene decât alte tipuri de miere.

Sursa: http://www.dailymail.co.uk/