Gripa spaniolă – Asasinul ascuns din 1918
Primul Război Mondial. Omenirea se află într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţie. Cele mai noi arme intră în acţiune. Mitralierele seceră în masă. Tunurile lovesc sistematic, metru cu metru. Aruncătoarele de flăcări pârjolesc tranşeele. Valurile de gaze toxice ucid rapid unităţi întregi şi aruncă panica în divizii întregi. Adversarii ripostează în acelaşi mod. Antanta aruncă în luptă valuri de tancuri şi nervii luptătorilor germani încep să cedeze. 11 noiembrie 1918. Armistiţiul pune capăt hecatombei umane ce s-a lăsat cu cel puţin 10 milioane de victime printre militari.
Totuşi, un inamic mai periculos a început să lovească fără să ţină cont de linia frontului şi de puterea armelor. Îi cad victime militari de rând, ofiţeri, generali şi politicieni renumiţi. Nimeni nu era la adăpost. Nu exista soluţie medicală. Flagelul loveşte peste tot, comunităţile izolate din Arctica sau Oceanul Pacific fiind decimate sau nimicite în totalitate. Moartea loveşte cu coasa invizibilă de mai multe ori. Specialiştii au calculat că au fost între 25 şi 100 milioane de victime, ceea ce înseamnă că a depăşit în virulenţă epidemia de ciumă bubonică din secolul al XIV-lea, celebra Moarte neagră.
I s-a spus gripa spaniolă şi aşa a rămas în istorie. Spania a fost găsită vinovată fiindcă acolo s-ar fi semnalat primele cazuri. A fost o mişcare a aparatului propagandistic al Antantei pentru a ascunde problemele ivite în tranşeele apărate de propriile armate. Ascunderea adevărului rămâne o armă puternică în vremuri de restrişte. Virusul gripal a rămas vinovat şi medicii au început lupta prin măsuri de declarare obligatorie a îmbolnăvirilor şi de izolare a focarelor, metode ce s-au dovedit destul de eficiente în cazul ciumei până la găsirea unui remediu. Alte pandemii au lovit din 1918, dar n-a mai fost atinsă virulenţa iniţială.
Patografia este ştiinţa ce se ocupă cu identificarea maladiilor în trecutul omenirii, atunci când descrierile contemporanilor erau lipsite de un vocabular de specialitate. Combinarea cunoştinţelor de istorie şi biologie nu poate să ducă decât la rezultate fascinante. Gripa spaniolă are ceva fascinant, ceva ce atrage munca specialiştilor. Se pare că pericolul mare atrage ca un miraj. Gloria descoperirii învinge chiar şi dorinţa de supravieţuire.
Gripa spaniolă ascunde ceva în manifestările clinice şi în efecte. Parcă totuşi n-ar fi o manifestare a virusului cunoscut de tip A. Rămâne ciudată preferinţa mortală pentru oamenii în putere şi pentru soldaţi. Oare nu cumva un asasin lipsit de scrupule şi de dorinţa afirmării a ucis în linişte cât a putut? Metodele de investigare erau puţine şi operaţiunile militare în plină desfăşurare erau mai importante decât o banală problemă medicală.
Boala începea gradat, ca o gripă, cu cefalee, stare generală alterată, febră, frisoane moderate, tuse uscată şi apoi productivă, dureri musculare, dureri toracice sub formă de junghiuri. Dacă se analizează tratatele de medicină, există o maladie ce preferă concentrările umane de tip cazarmă şi cele de pe front erau mai mult decât ideale. Tranşeele înguste, umede şi murdare reprezentau focare perfecte pentru agenţii patogeni. Deplasarea bolnavilor spre spatele liniilor de luptă sau spre spitalele mari a favorizat contactul cu restul trupelor şi cu civilii francezi. Incubaţia putea să dureze de la şapte zile la trei săptămâni, ceea ce permitea unei persoane aparent sănătoase să se deplaseze dincolo de graniţele unei ţări. Nu existau metode de detectare a bolnavilor şi nici un tratament eficace.
Vinovatul de masacrul de la sfârşitul primei conflagraţii mondiale a fost descoperit abia în 1944 şi s-a constatat că se ascundea după semnele produse de pneumococi. Plămânii erau atacaţi în ambele cazuri, dar noul agent patogen lăsa grave urme vizibile cu ajutorul razelor X. Nu era ceva rar. Dimpotrivă. Discret, ataca în masă. De exemplu, recruţii americani erau atinşi în proporţie de până la 40%. Copiii atinşi de pneumonie din oraşul elveţian Basel erau afectaţi între 30 şi 60%. Specialiştii i-au dat numele actual abia în 1963. Aşa a intrat pe scena istoriei Mycoplasma pneumoniae. Tratamentele cu tetraciclină şi eritromicină au limitat hecatombele umane, dar micoplasmele lovesc acolo unde sistemul sanitar prezintă fisuri din motive economice, sociale sau politice. Lecţia despre forţa agenţilor patogeni oferită de Primul Război Mondial ar trebui să fie vie pentru toţi conducătorii statelor contemporane. Problema micoplasmelor rămâne una de actualitate fiindcă sunt peste tot. Atacă masiv puii de găină din crescătorii sau sunt în interiorul corpului uman. Pot fi ţinute sub control de sistemul imunitar sau pot ajunge patogene. Sunt aici.
Gripa spaniolă din 1918 a fost în realitate o puternică epidemie de Mycoplasma pneumoniae.
