100.000 de kilometri pe jos

La mai puţin de patruzeci de ani de la publicarea Ocolului pământului în 80 de zile al lui Jules Verne, Dumitru Dan, un necunoscut, face, cu resurse proprii, o remarcabilă călătorie de ocolire a pământului pe jos, pe o distanţă de 100.000 de kilometri. La concursul iniţiat în 1908 de Touring-Club de France, menit să stimuleze cunoaşterea lumii şi turismul, românul se înscrisese alături de alţi trei colegi şi prieteni, Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, cu toţii studenţi la Paris;însă în 1916, când Primul Război Mondial întrerupe cursa, Dumitru Dan rămăsese singur – şi parcursese 96.000 de kilometri din total, după ce traversase continente, mări şi oceane (pe punţile vapoarelor, călătorii români mărşăluiau câte 10-12 ore pe zi, cu pedometre rudimentare montate la picior). Cursa va fi încheiată după război, pe un itinerariu stabilit de organizatori, şi, la 20 iulie 1923, Dumitru Dan primeşte la Paris premiul cel mare:titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi 100.000 franci – câte unul pentru fiecare kilometru parcurs.

Graţie unui efort serios, consistent, de recuperare a amintirilor de călătorie ale lui Dumitru Dan, răspândite în articole, cărţi, interviuri şi în conferinţele susţinute pe parcursul anilor, vă invităm în cele ce urmează în culisele unei aventuri nebuneşti, în care patru români – şi-apoi trei, doi şi, în cele din urmă, unul singur – vor trece de şase ori linia Ecuatorului, între paralela de 67^olatitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40^olatitudine sudică, în Argentina şi Chile, bătând cu piciorul74 de state şi30 de colonii, unele de mai multe ori;în care vor traversa de patru ori Oceanul Atlantic, de două ori pe cel Indian, o dată Oceanul Pacific, adăugând mii de kilometri făcuţi pe puntea vaselor. Pentru că au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum naţional, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept – îşi vor câştiga resursele necesare finanţării călătoriei dansând şi cântând melodii populare româneşti în locurile de popas – temerarii vor primi de-acasă 28 de costume şi vor toci nu mai puţin de 497 de perechi de opinci… Să purcedem.

Dumitru Dan. Portret de călător

Dumitru Dan s-a născut la Buhuşi, la 14 iulie 1890, în familia Mariei şi a lui Tudorache Dan, cântăreţ la biserică şi sanitar, şi a murit la Buzău, la 4 decembrie 1978. A terminat şcoala primară la Buhuşi, Liceul Comercial la Brăila şi Facultatea de Geografie la Paris.

În perioada 1910-1916 a luat parte la concursul organizat de Touring-Club de France, concurs întrerupt din cauza Primului Război Mondial şi finalizat în iulie 1923 la Paris, când i s-au înmânat premiul şi titlul de campion mondial. Cu sănătatea afectată de călătorie, Dumitru Dan a fost respins la vizita medicală pentru mobilizarea în armată, el înrolându-se în război ulterior, ca voluntar. A activat timp de trei luni la Buzău, în Divizia a V-a Buzău (Regimentul 8 Buzău), apoi s-a retras cu armata la Iaşi, fiind secretar-interpret asimilat ca ofiţer pe lângă Marele Cartier General, la Biroul 2 Contrainformaţii. Pentru serviciile aduse, a primit medalia „CruceaComemorativă a Războiului1916-1918”, medalie care se află în patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău, alături de multe dintre obiectele care i-au aparţinut.

După primirea premiului, în 1923, în capitala Franţei, revenit în ţară, de-acum profesor de geografie, Dumitru Dan a devenit un neobosit conferenţiar, obţinând şi în acest domeniu un record:prezenţa de peste 2.000 de ori în mijlocul ascultătorilor din diferite localităţi rurale sau urbane ale României, unde a vorbit despre „excursia” sa şi a prietenilor săi.

La Bucureşti, la doi paşi de kilometrul zero, în curtea Muzeului Şuţu, aproape în fiecare week-end, la târgul anticarilor şi colecţionarilor, un bătrân venea mereu cu ceea ce mai rămăsese din marea lui colecţie de scrisori şi autografe de personalităţi trecute ale României.

Lună după lună, numărul acestora scădea, pe măsura nevoilor mereu mai mari ale colecţionarului în vârstă, care reducea preţurile de vânzare. Cu toate acestea şi în ciuda „promovării” realizate de colecţionar, cu multe explicaţii despre călătorie, pierderi, performanţă, toate scrise citeţ, cu negru, sublinieri şi majuscule pe un carton A4, printre ultimele rămase, neatrăgând atenţia nimănui, erau câteva înscrisuri olografe şi pliante ale unui anonim:Dumitru Dan, primul globe-trotter român, singurul din lume care a parcurs pe jos 100.000 de km, între anii 1910-1916, de-a lungul şi de-a latul pământului, ispravă pentru care a primit titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi a fost înscris în Guiness Book of World Recordsîn 1985.

Unde îl aşezăm pe Dumitru Dan între ceilalţi călători ai lumii şi ai României?

Pe o listă a marilor călători, exploratori şi descoperitori de lumi noi, primele locuri sunt în unanimitate rezervate (chiar monopolizate) pe drept de nume sonore şi cu rezonanţă universală, precum cele ale lui Marco Polo, Fernando Magellan, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, cu toţii aparţinând unor state cu mari posesiuni coloniale la vremea respectivă, implicit mari puteri maritime. Pe această listă, Dumitru Dan cu siguranţă că nu şi-ar afla locul decât printr-un exacerbat patriotism naţional sau chiar balcanic, deşi este greu de crezut că ecoul acelei fascinante călătorii a depăşit graniţele României;şi orice comparaţie cu anterioarele nume ilustre şi cu altele asemenea nu şi-ar avea rostul. Anvergura călătoriilor, scopul, suportul lor financiar şi material din partea statului nu ar avea sorţi de izbândă în nicio alăturare cu o călătorie în bună măsură solitară, cu mijloace proprii şi cu un unic scop, cel de întrecere, de concurs sportiv.

Cu toate acestea, în rândul unor proeminente nume autohtone de exploratori de o mai mare sau mai mică anvergură şi recunoaştere – listă deschisă de Nicolae Milescu Spătarul şi de Dimitrie Cantemir, Dinicu Golescu, cvasinecunoscutul I. Codru Drăguşanu ori Ioan Xantas, Samuel Fenişel apoi Gregoriu Ştefănescu şi mult mai cunoscutul Emil Racoviţă, Iuliu Popper, D. Ghika-Comăneşti, Ilarie Mitrea sau Bazil Assan, considerat fiind primul român care a făcut un ocol propriu-zis al Pământului în anul 1898, ca să amintim aleatoriu doar câteva nume – Dumitru Dan îşi are pe merit locul, deşi performanţa sa nu intră în aceleaşi tipare, ale căror preumblări au avut în bună măsură un cert scop ştiinţific, de cunoaştere ori de cercetare.

Anunţul care schimbă patru destine

În 1908, Dumitru Dan se afla la Paris împreună cu viitorii săi tovarăşi de călătorie, Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu. Doi studiau la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică, iar Dan şi Pîrvu la Facultatea de Geografie. O studenţie strâmtorată de resursele limitate, completate cu susţinerea de mici concerte de muzică şi dansuri populare pe la diverse teatre pariziene.Dumitru Dan reţine pentru istorie:„Printre cei doi care s-au înscris la Conservator era şi un ardelean Paul Pîrvu, din Sibiu, care cânta foarte bine din caval, din fluier şi din cimpoi. Celălalt, Pascu, cânta din armonică, din flaut, din clarinet şi erau dornici de muzică şi s-au înscris la Conservator. Eu şi cu Negreanu am căutat să fim înscrişi la facultatea de Geografie pentru că era de 3 ani şi să terminăm mai repede şi să ieşim şi noi ca profesori”.

În acest context apare provocarea şi spectaculoasa schimbare a patru destine, în urma citirii unui anunţ des întâlnit în acele zile pe zidurile clădirilor şi în paginile ziarelor:Touring-Club de France organizează un concurs de globe-trotteri în care să se facă ocolul pământului;recompensa era substanţială:un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos în jurul lumii. Totul, în scopul stimularii turismului, unul dintre numeroasele obiective ale asociaţiei franceze. Cu o istorie de aproape 100 de ani (1890-1983), Touring-Club de France a fost una dintre cele mai puternice societăţi de turism din Franţa. A fost puternic angajată în promovarea turismului francez şi în îmbunătăţirea condiţiilor de cazare, în promovarea sporturilor, în special a ciclismului şi automobilismului;societatea a fost, de asemenea, puternic implicată în politica de protejare a siturilor şi a monumentelor istorice.

Întrecerea organizată de Touring-Club de France urma să se desfăşoare în condiţii stricte şi de o rigoare deosebită, traseul, la alegerea concurenţilor, trebuind să fie parcurs integral pe jos:„Acolo, luând condiţiunile, ne-au cerut aşa:că trebuie să facem un program, un itinerariu prin care să arătăm pe unde mergem, pe unde trecem, câţi kilometri facem şi în câţi ani. Au venit desigur mulţi amatori francezi, englezi, germani, italieni, spanioli, americani, din diferite ţări, dintre care 196 de străini au fost admişi şi 4 români, 200 de persoane aşadar”.

Pentru a face cât mai mulţi kilometri, concurenţii români au venit cu ideea de a parcurge pe jos şi distanţele dintre continente, cele pe care le traversau cu vaporul. Când, pentru traversarea mărilor şi a oceanelor, se impunea îmbarcarea pe o navă, ei mărşăluiau timp 10-12 ore pe puntea vaporului, un du-te-vino continuu, într-o indiferenţă totală faţă de condiţiile de mediu şi faţă de curiozitatea celorlalţi călători. Toţi paşii erau înregistraţi de pedometrul montat la picior, iar ulterior distanţa parcursă astfel era certificată de către căpitanul de vas.

Regulamentul concursului impunea ca fondurile necesare să fie obţinute din resurse proprii, condiţie care trecea din start călătoria din categoria uneia de plăcere în rândul celor mai dure competiţii. În acceptarea acestui aşa-zis pariu a contat cu siguranţă şi faptul că doi dintre membrii viitoarei echipe urmaseră cursurile Facultăţii de Geografie, iar concursul a venit şi ca o oportunitate de a completa, verifica şi din punct de vedere practic cunoştinţele acumulate:„Era o problemă destul de grea pentru toţi, în general, dar pentru noi care terminasem Facultatea de Geografie şi cunoşteam foarte bine globul, pentru noi era ceva mai uşor”.

Traseul, în funcţie de evoluţia anotimpurilor

Citim în jurnalul lui Dumitru Dan:

„Traseul de 100.000 de km a început la Bucureşti şi a continuat cu Ploieşti, Braşov, Cluj. Au urmat Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, Copenhaga, Oslo, Stockholm, Petersburg (Leningrad), Novgorod, Moscova, Tbilisi (Georgia), Teheran, Bagdad, Damasc, Ierusalim, Cairo, Assuan (Egipt), Port Sudan (Sudan), Mecca, Aden, Mogadishu, Mozambic, Antananarivo. În Australia:Adelaide, Melbourne, Sydney, Brisbane. Apoi, Wellington, Colombo (Sri Lanka), Bombay, Calcutta, Rangoon (Myanmar), Bangkok, Colonia Capului (Africa de Sud), Corrientes (Argentina), Montevideo, Buenos Aires (Argentina), Santiago de Chile, Sucre (Bolivia), Lima (Peru), Quito (Ecuador), Bogotá, Panama.

Pe lângă limbile străine[Pascu şi Negreanu – limbi orientale şi asiatice, Pîrvu – limbi slave, iar D. Dan – limbi moderne:franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză şi italiană – n.n.], am studiat şi clima, temperatura, alimentele, monedele. Şi ca să nu ne prindă iarna, întotdeauna când venea iarna plecam la sud, iar când se termina iarna, plecam la nord. Acei străini care nu au studiat această climă şi i-a prins iarna, a trebuit să abandoneze pentru că nu au putut să călătorească, să facă 40-50 de km pe zi. Aşa că noi am căutat să schimbăm traseul în funcţie de evoluţia anotimpurilor. De aceea, de la Bogota am mers spre Panama, am mers la Tokio, Osaka, Manilla, Hong Kong, Canton (Guangzhou), Peking (Beijing), Vladivostok, Habarovsk.

Societatea[organizatoare, Touring-Club de France – n.n.] ne-a adus o condiţiune:ca să mergem în America pe jos. A trebuit să studiem bine această chestiune. Ca să mergi în America pe jos nu era aşa de uşor. După ce am ajuns la Vladivostok, pentru ca să ajungem în Alaska, trebuia să trecem strâmtoarea Bering. Aşa că ne-am dus până la parela 67˚ (Nord) şi am ajuns la o temperatură de (minus) -36˚ C ca să putem să găsim strâmtoarea îngheţată.

Din Alaska am coborât mai departe de la Juneau, la Vancouver, San Francisco, Acapulco, San Salvador, Managua, San Jose, Casablanca şi Alger.

Am venit din nou pe partea de est a Africii, apoi Palermo. În Italia:Napoli, Roma, Milano, Locarno, în Elveţia, Berna. Am intrat (în Franţa:) Belford, Paris, am continuat cu Bruxelles, Haga, Amsterdam, Londra, Glasgow, Quebec, Montreal, Ottawa, Detroit, New York, Washington, Havana, Port-au-Prince (Haiti), Santo Domingo (Republica Dominicană), în Caracas, Lisabona, Gibraltar, Madrid, Barcelona, Malta, Atena, Constantinopol, Sofia, Belgrad, Turnu-Severin, Craiova, Bucureşti. Ne-am dus pe la nord şi ne-am întors pe la sud[Dumitru Dan se referă la faptul că au plecat din ţară ieşind prin nord şi apoi doar el singur a intrat prin sudul României – n.n.]. Acesta a fost itinerarul nostru. Am vizitat 74 de ţări, 30 de colonii, bineînţeles traversând 3 oceane şi 7 mări şi de 6 ori ecuatorul”.

Pregătirea:stabilesc itinerariul în detaliu, învaţă limbi străine, se antrenează

Provocarea societăţii Touring-Club de France e acceptată şi urmează doi ani de pregătire profesionistă a neobişnuitei călătorii. Stabilirea în amănunt a itinerariului şi deplina cunoaştere a specificului zonelor prin care urmau să treacă, a dificultăţilor care le-ar putea sta în cale, evitarea pe cât posibil a perioadelor cu climă nefavorabilă specifice fiecărei emisfere, mersul pe timp de noapte în zonele cu climă caldă, realizarea în etapele aşa-zis uşoare a unei „rezerve de kilometri” – acestea sunt doar câteva dintre elementele de care cei patru au ţinut cont în etapa de planificare.

Foto: Acuarelă înfăţişând o biserică moscovită la început de secol XX

Mai mult, învaţă la perfecţie sau doar la nivel de minimă conversaţie cât mai multe dintre limbile populaţiilor pe unde aveau să ajungă:germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, rusă, flamandă, turcă, greacă, armeană, maghiară, chineză, japoneză, coreană, indiană, ucraineană, polonă, bulgară, sârbă, croată. Se antrenează, mergând pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile şi în variate condiţii meteo.

Aleg ca pe tot parcursul călătoriei să poarte costum naţional, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept – ne aflăm cu câţiva ani înainte de Marea Unire – iar pe unde vor poposi să danseze şi să cânte melodii din folclorul românesc, asigurându-şi în acest fel şi resursele necesare în călătorie:„N-aveam mijloace. Am cerut societăţii franceze ca să ne aprobe să mergem în costume naţionale, pentru că nu ne dădea voie să primim bani de-acasă, nici să plecăm cu bani de-acasă, cu toate că acasă era sărăcie. Nu avea cine să ne trimită nouă bani ca să cheltuim 6 ani de zile prin lume, să mâncăm şi să dormim în hoteluri. Deci, societatea ne-a aprobat să mergem în costume naţionale, să dăm spectacole de folclor pentru existenţă”.

Primind această permisiune, cei patru au ocazia să-şi valorifice la maximum talentele:Pascu cânta la armonică, fluier şi cimpoi, Negreanu şi Dan, voce, Paul Pîrvu, fluier şi caval, şi cunoşteau cu toţii jocuri populare. Aceasta, şi pentru că obişnuiau să facă acelaşi lucru încă dinainte de a pleca la studii, cântând prin localuri (la Brăila, la berăria „Cornul de aur” din Constanţa), iar fiecare drum la Paris pe timpul anilor de studii însemna pentru cei patru prieteni o călătorie pe jos, trecând prin Budapesta, Viena, Berna, cu spectacole în săli de cinematograf, în pauzele dintre filme. Drumul continua cu spectacole la Lyon, Nisa, Marsilia, Le Havre, Nantes sau Lille, asigurându-şi în acest mod plata taxelor universitare şi mijloacele de subzistenţă.

Aventura e gata să înceapă

Startul l-au luat la Bucureşti, la 1 aprilie 1910, sub o ploaie măruntă şi un cer gri, plin de nori. În costume naţionale şi însoţiţi de un câine ciobănesc mare, negru şi prietenos, pe nume Harap, un fel de Passepartout patruped, cei patru prieteni lasă în urmă Capitala, neştiind dacă o vor mai revedea vreodată. Fac primul popas la Ploieşti, apoi drumul îi duce, flancaţi de Piatra Mare şi de Bucegi, pe Valea Prahovei, până la Braşov, unde ajung după trei zile. După primii 170 de km, Pîrvu îi încurajează în glumă:„Fraţilor, nu mai avem mult”.

Pierd câteva ore când sunt reţinuţi de un vameş maghiar, suspectaţi de a fi instigatori ai unirii Transilvaniei cu România. Traseul îi duce în următoarele şapte luni prin Europa Centrală, trecând prin Viena, unde fac un popas de o zi şi o noapte şi susţin o primă reprezentaţie într-un teatru de cartier – un spectacol folcloric cu un succes deosebit, care le dă speranţe pentru ce avea să urmeze, fiindu-le în fond singura sursă materială pe timpul călătoriei.

Viena, capitala Imperiului, nu-i surprinde cu nimic. Şi asta pentru că nu e prima dată când îi bat la porţi, mergând pe jos. Au mai făcut-o în anii de studii la Paris, în mai multe rânduri:„Am găsit-o aşa cum o ştiam, cu asfaltul lucind sub luminile vii ale felinarelor, cu clădirile înalte şi mohorâte”.

Continuă cu Praga, Dresda, Berlin (unde susţin alt spectacol bine apreciat), Hamburg, Flensburg, urcă apoi spre Danemarca, la frontiera căreia sunt reţinuţi de către funcţionarii vamali, fiind suspectaţi de spionaj, Christiania (vechea denumire a oraşului Oslo), Stockholm, Helsinki.

„Eram 4 tovarăşi, plus Harap, bine înarmaţi”

La 29 iunie 1910 ajung în Sankt Petersburg, până în 1918 capitala imperială a Rusiei;rămân în oraş trei zile. Sankt Petersburg îi impresionează din plin pe cei patru prin contrastele pe care le dezvăluia, dintre „micuţa casă de lemn a lui Petru cel Mare în care vestitul ţar a locuit pe tot timpul construirii oraşului căruia i-a dat numele său”şi „măreţul Ermitaj”, ori cea dintre „lux şi sărăcie, palate şi bordeie, o mână de aristocraţi şi afacerişti ce sfidau restul de două milioane de locuitori necăjiţi, care munceau de dimineaţa până noaptea. Pornind spre Moscova, trecurăm prin oraşele Nogvorod şi Tuel, restul au fost comune şi sate. După un marş de 12 zile, sosirăm cu bine la Moscova”.

După alţi 700 de km sosesc, aşadar, la Moscova, la sfârşitul lui iulie 1910. Moscova este locul unde rămân pe drept impresionaţi de măreţia, opulenţa şi grandoarea uneia dintre cele 360 de biserici ale momentului, cea a lui Hristos Mântuitorul, pentru ale cărei cupole s-ar fi folosit 350 de kg de aur. Un alt punct de atracţie e Galeria Tretiakov, unde călătorii români admiră colecţia de tablouri ale lui Vereşceaghin, printre care întâlnesc surprinse „în toată grozăvia lor”scene din războiul de neatârnare, cel care a dus la independenţa României. Era anul 1910, puţin după revoluţia din 1905, urmările ei erau încă proaspete, fie că a fost vorba despre deportări, fie de „cravata lui Stolîpin”, iar frânturile de cuvinte auzite, foamete… pogromuri… ohrana… petiţii… gloanţe, nu erau decât germenii unui nou început, care, din 1917, a schimbat din temelii şi pentru decenii sistemele sociale într-o bună parte a lumii.

„Din Moscova ne echiparăm bine, cu provizii suficiente şi plecarăm cu toţii şi cu prietenul nostru Harap spre Caucaz. Prima etapă o făcurăm în oraşul Tula, apoi prin oraşele Orell, Kursk, Charcov, Rostov, Stavropol etc. Ne apropiam de munţii Caucaz. Până aici, avurăm puţine peripeţii. Mai dormeam pe câmp, prin poduri, prin pomi, unde erau comunele mai depărtate. Eram patrutovarăşi, plus Harap, bine înarmaţi. Trebuia însă să fim şi atenţi la hartă, busolă, spre a nu ne rătăci”.

În amintirea unei călătorii la Constanţa, negustorul Fawzi Ibrahim îi găzduieşte în palatul său

Începutul de octombrie 1910 îi găseşte la sud de Moscova, la Vladikavkaz, în actuala Osetie de Nord. Va urma o etapă mai scurtă, de doar 200 de km, prin Caucaz, pentru a ajunge la Tibilisi, trecând prin pasuri şi pe lângă înălţimi de peste 5.000 m, un traseu de mare frumuseţe, cu „ape spumegând, păduri cu toate nuanţele de verde, munţi înalţi, stâncoşi şi drepţi”, pe care, după ce le-ai admirat, „e greu să te mai entuziasmeze alte privelişti alpine”. Drumul îi duce şerpuind, prin văile munţilor Elbrus, de-a lungul Mării Caspice, ajungând după ce au parte de „o vreme ploioasă şi rece, cu un vânt ce parcă anunţa iarna”, la Teheran.

Teheran – o capitală aflată la 1.300 m deasupra mării, fără prea multe de reţinut, doar un oraş cu „multe băi, bazare şi caravanseraiuri”şi o populaţie fluctuantă:iarna, de 200.000 locuitori, pe care îi pierde vara, din cauza căldurii, când rămân mai puţin de jumătate. O oprire de o zi şi un spectacol, aferenta aprovizionare– şi pleacăodată cu noaptea spre Tigru. Străbat partea de nord a actualului Iran reuşind să facă o radiografie amplă şi reală a societăţii persane şi a religiei islamice. Un lucru care îi miră aici, după cele câteva spectacole de cântece şi dansuri româneşti susţinute şi cu un succes deosebit, e faptul că „persanii nu cântă la nici un instrument muzical, singurii muzicanţi pe care i-am găsit fiind numai străini”. Află şi motivul:preceptele religiei, care nu le permiteauasta, în ciuda dragostei oamenilor simpli pentru muzică. Urmează apoi Hamadan, iar la jumătatea celor 1.000 de km spre Bagdad, la Kermanshah, negustorul Fawzi Ibrahim, cu nostalgia unei călătorii la Constanţa, îi găzduieşte la palatul său, care le aminteşte de basmul O mie şi una de nopţi, apoi îi onorează cu un banchet şi cu multe daruri.

În Bagdad fac un popas mai lung, fiind foarte impresionaţi de trecutul său, lucru oglindit şi în notele de călătorie care acordă oraşului descrieri amănunţite cale de mai multe pagini. Un decor eclectic în care „îţi revin cu uşurinţă în minte personaje şi momente desprinse din o mie şi una de nopţi”, laolaltă cu „uliţe înguste şi pline de glod, printre case spoite în galben, căutând să te fereşti de nenumăraţii câini vagabonzi şi jigăriţi”, bazarul, „desigur cel mai mare, ni s-a spus că sunt cam 1000 de prăvălii”, tramvaie cu cai, şi, pe Tigru, „ambarcaţii atât de variate, că ai putea alcătui cu ele un muzeu de istorie a navigaţiei;bărci primitive cu colibe, numite gufe, coşuri plutitoare din frunze de palmier, luntre simple de lemn, purtate de burdufuri umflate cărora li se spun kellekuri plutind încet printre şlepuri sau elegante vase cu aburi aparţinând englezilor”.

Irakul, la acea vreme sub Imperiul Otoman, îşi dezvăluie vechea capitală, Babilon, situată pe malul Tigrului. În aceea vale în care se aflaseră unele dintre cele mai puternice capitale ale lumii antice (Babilon, Ninive, Ur), aflate în pline lucrări de modernizare, dar a căror „reclădire mergea mult mai încet decât dărâmarea, (…), am găsit prea puţine urme din vechiul centru cultural şi ştiinţific din vremea califilor Abasizi”.

Foto: Cairo, Egipt, în jurul anului 1910 (clişeu colorat)

În deşert refuză să se urce pe cămile, spre mirarea arabilor

De la Alep, de-a lungul Siriei, pe vechiul drum comercial care îi duce până la poalele munţilor Libanului, însoţesc o altă caravană şi „nu au putut pricepe bieţii arabi de ce în loc să ne suim pe cămile, mergem pe jos. Am încercat în fel şi chip să le explicăm rostul călătoriei noastre, arătându-le că de aproape un an călătorim prin lume pe jos şi că tot aşa avem de gând să continuăm drumul ani întregi, până ce vom ocoli pământul”, dar nu am reuşit, „ei dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne poate săraci sau avari”.

Continuă înfruntând Khamsinul, vântul fierbinte al deşertului, spre Damasc, unde au acelaşi mare succes cu spectacolul prezentat, din care nulipsesc „Brâuleţul” şi „Ciobănaşul”. Printre spectatori, câţiva români şi greci plecaţi din Galaţi şi din Brăila, care îi răsfaţă cu multe daruri. Acelaşi drum pe jos, stârnindu-le mirarea arabilor – cei patru refuză să se urce pe cămine – şi trec prin Beirut, Haifa, Nazareth, Nablus, pe malul Mediteranei, încercând astfel să atenueze din arşiţa nemiloasă, spre Ierusalim. „După 18 zile de drum prin deşertul arab şi pustiul sirian pe marginea Saharei ajungem la oraşul sfânt Ierusalim. Până aici am avut un drum greu, căldurile tropicale ne ardeau faţa, iar la picioare, ne ardea nisipul. La mici intervale venea câte o furtună mare de nisip care ne închidea drumul, iar în alte locuri ne încercuia până la brâu. Apa lipsea peste tot iar proviziile noastre erau pe sfârşite. Rar de tot dacă întâlneam câte o caravană, care ne mai aproviziona”.

Merg apoi prin Gaza, spre Egipt.

Africa:„Căldurile ne moleşeau opincile, înotam prin nisip, foamea ne răzbise bine”

Odată cu traversarea Canalului de Suez intră pe un nou continent, Africa;şi aceasta, la mai bine de un an de la plecarea din Bucureşti. La Cairo, puternic impresionat, Dan notează:„îmi este cu neputinţă să îl înfăţişez numai în câteva cuvinte şi totuşi mă văd obligat la acest sacrilegiu faţă de frumuseţile lui”, acordânducapitalei un popas de trei zile. Regăsesc şi aici mulţi compatrioţi atraşi de vederea costumelor naţionale ale călătorilor. Vizitează muzee şi sunt impresionaţi de „moscheea de alabastru”, moscheea lui Mohamad Ali, cel care „a pus capăt opoziţiei mamelucilor, asasinând într-o singură zi 450 de căpetenii, ca şi de faimosul nilometru, un enorm hidrograd de marmură gradată[instrument cu care se măsura nivelul apelor curgătoare – n.a.], locul unde „vechii egipteni jertfeau fete tinere pentru a câştiga bunăvoinţa fluviului. Nilometrul era un adevărat ministru de finanţe:în funcţie de gradaţiile sale, care indicau creşterea apelor, se fixau taxele fiscale, preţul cerealelor etc.”Fac turul piramidelor şi, din nou la drum, avându-l drept călăuză pe „bătrânul Nil”. Zile nesfârşite prin deşert, acompaniaţi doar de urletele şacalilor şi căutând umbra palmierilor, „ziua dorind frigul nopţilor iar noaptea regretând căldura, chiar înăbuşitoare a amiezii. Mergând paralel cu Nilul, drumul prin Africa ştiam că este foarte periculos. Nilul era şi adăpostul crocodililor, trebuia să fim prudenţi, să nu fim atacaţi. Căldurile ne moleşeau opincile, înotam prin nisip, foamea ne răzbise bine”.

„În Abisinia am avut mult de suferit din cauza triburilor, a căldurilor şi a alimentelor”

Vizitează vechile capitale Sakkara, Teba şi Memphis, piramidele şi mormintele vechilor faraoni, apoi îşi continuă drumul spre Assuan, de unde, pe un vas cu zbaturi, ajung la Wadi Halfa, în Sudan, apoi până la Khartoum:„Din portul Sudan ne îmbarcarăm pe un vapor pentru portul Jeddah (Arabia Saudită) în Arabia (traversând Marea Roşie), luând drumul către Mecca, numit oraşul sfânt, care posedă multe biserici budiste, moschei, turnuri religioase, unde vin credincioşii din diferite ţări arabe şi africane pentru rugăciuni”.Globe-trotterii nu au putut ajunge la Mecca, oraşul sfânt al musulmanilor. Ei au ajuns doar până la Jeddah, localitate aflată la 87 km de Mecca. Oraşul şi împrejurimile sale erau total interzise nemusulmanilor, pe drumurile de acces aflându-se numeroase puncte de control care să depisteze eventualii intruşi:

„Pascu dorea să viziteze Mecca, întrucât cunoştea destul de bine câteva limbi orientale, dar ajunşi la Djidda (Jeddah), şi-a dat seama că nu era de ajuns să vorbeşti şi să ai port de pelerin (…). Puţini sunt acei europeni care au reuşit să ajungă acolo şi numai după minuţioase pregătiri, care au durat şi doi, trei ani, în care timp au trebuit să deprindă cele mai neînsemnate obiceiuri ale mahomedanilor, pentru a nu se da de gol. Trecurăm apoi prin oraşele:Horteida, Moca şi Aden, peste tot curiozităţi. Drumuri grele şi anevoioase am avut până în strâmtoareaBab el-Mandeb, Berbera din Somalia şi Adis-Abeba din Abisinia (astăzi Etiopia).

În Abisinia am avut mult de suferit din cauza triburilor, a căldurilor şi a alimentelor. Abisinia nu era încă ocupată de italieni şi populaţia era foarte înapoiată. Am cerut un ghid de la guvernator care ne-a însoţit în părţile mai periculoase, cunoscând bine limba şi obiceiurile. Autorităţile ne-au primit frumos şi ne-au oferit să vizităm palatele, instituţiile etc. Drumul parcurs până aici a fost din cele mai grele fiindcă era pe marginea Saharei, cel mai mare pustiu din lume”.

Urmează Mogadishu, Mombassa, Tanga şi Dar es Salaam, Antananarivo (Madagascar), traversarea Oceanului Indian şi debarcarea la Sydney.

În Australia, cât pe-aici să fie mâncaţi de vii

Foto: Aborigeni australieni făcând focul (circa 1910)

Fac un tur dus-întors până la Canberra, devenită abia de câteva luni capitala federală, călătoresc apoi prin statele New South Walles şi Queensland şi adună peste 2.000 de km pe acest continent;şi tot aici Dumitru Dan şi Alexandru Pascu văd moartea cu ochii:

„Dar iată o întâmplare foarte periculoasă pe care am avut-o când am ajuns în Australia. După ce am trecut de Melbourne, Sydney şi Victoria trebuia să mergem spre Brisbane. De acolo trebuia să urcăm printr-o pădure de circa 30 de km, o pădure de liane. Şi sunt numai fiare înăuntru. Şi ca să nu fim în pericol cu toţii, ne-am uitat cu binoclul şi am văzut nişte arbori în depărtare şi am zis să ne ducem acolo ca să ne urcăm noaptea în pomi să dormim. Însă nu am făcut decât 6-7 km prin pădure şi acolo, când am ajuns într-un luminiş acolo unde erau pomii, am căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze şi cu crengi.

Când ne-am văzut în groapa aceea care era mai adâncă de 5 metri nu puteam să ieşim afară, chiar şi (căţăraţi unul) pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge şi diferite buruieni arse. Ne-am dat seama că am căzut într-o capcană pentru animale Şi imediat am dat un foc de revolver ca să audă colegii mei de la marginea pădurii că suntem la un început de pericol. Pentru orice eventualitate, am început să dărămăm malul care era nisipos. Însă după focul nostru de revolver, au apărut vreo 6-7 capete ciocolatii, cu părul creţ şi cu nasul turtit. Aceştia erau din tribul banghiilor care era în apropiere. Şi când au văzut că noi suntem în groapă, le-am făcut semn să ne scoată, dar ei au rupt-o la fugă. Nu a durat mult şi s-au întors alţi snopişori de buruieni uscate, aprinse şi le-au aruncat la noi (în groapă). Colegul meu Pascu zice:

-Dane, să ştii că ne dau foc de vii! Zic:

-Nu! O să le stingem!

Am început să stingem aceste buruieni, dar nu a durat mult şi au venit şi au mai aruncatcâţiva snopi.Pascu meu, care deşi era mai voinic ca mine, era în mijlocul fumului, s-a axfisiat şi a căzut în nesimţire. Nu a durat mult şi am căzut şi eu.

Când ne-am trezit, eram legaţi de un copac, de mâini şi de picioare iar tribul dansa, cânta şi mânca. Când ne-au văzut că mişcăm şi că ne-am trezit, au venit şi ne-au dezlegat la picioare şi ne-au dat câte un scaun şi ne-au adus şi nouă trei oale cu băutură de-a lor. A dat noroc omul [şeful – n.a.] tribului cu noi, am luat două căni din acelea şi când am gustat, era mai tare ca spirtul de 90 de grade! Cum noi nu obişnuiam să umblăm cu băuturi la noi şi eram foarte feriţi [temători – n.a.] de această băutură şi când a văzut şeful tribului că refuzăm, s-a supărat, a dat un ţipăt grozav şi a început o horă drăcească împrejurul nostru şi care cum trecea, ne lovea cu piciorul. Văzând această situaţie, s-au oprit şi pe urmă ne-au trimis şi nouă ceva de mâncare. Începuse să se însereze, au aprins nişte stâlpi pe care îi aveau acolo cu răşină şi cu smoală şi au dat foc ca să aibă lumină în parcul lor acolo. Ne-au adus o tavă cu nişte gândaci şi cu nişte larve prăjite. Când am văzut, am refuzat să mâncăm. Văzând că nu mâncăm nici această mâncare, ne-au trimis în fine câteva bucăţi de friptură de cangur şi câteva bucăţi de friptură de şarpe cu ochelari, din acela de 7-8 metri lungime, tăiate felii aşa, parcă erau bucăţi de morun sau de nisetru mare. În fine, de foame, pentru că ne dezarmaseră, ne luaseră revolverele, ne luaseră rucsacurile, unde aveam alimente, am fost nevoiţi să mâncăm. În timpul şi după ce am mâncat, am observat că din cauza băuturii tari au început să cadă câte unul-ici, unul-colo, unul-ici, unul-colo şi când am văzut că nu mai mişcă niciunul, colegul meu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacară ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuţitul din brâu şi m-a dezlegat şi pe mine şi ne-am dus încet până la şeful tribului, ne-am luat rucsacurile, revolverele şi scoţând busola să ne orientăm încotro să o luăm, ne-am întors la marginea pădurii la colegii noştri.

Însă nu am făcut decât vreo 2-3 km şi s-au trezit paznicii şi când au văzut că nu suntem acolo, au început să vină imediat după noi cu sunete de tam-tam, cu gălăgie şi sunete de scandal. Noi ne-am dat seama că suntem într-un mare pericol şi atunci am făcut imediat uz de petarde. Am dat drumul la cutiile cu petarde luminoase pe sus, am început să tragem şi câte un glonţ-două aşa, ca să nu stricăm gloanţele şi să le avem pentru apărare şi colegii noştri fiind siguri că suntem într-un pericol au început să tragă şi ei pe sus de acolo de la marginea pădurii.

Acei cetăţeni care umblau după noi, văzând atâtea gloanţe şi auzind atâta zgomot, au crezut că suntem o armată întreagă şi s-au întors şi am scăpat. Când am ajuns la marginea pădurii le-am spus colegilor noştri, am luat şi am ocolit pădurea şi circa 15 kilometri spre vest şi am ocolit-o ca să ajungem la Brisbane”.

Din Australia, drumul îi duce prin Wellington, port Moresby (Noua Guinee), unde au o „încercare nereuşită de a-i întâlni pe papuaşi, în junglă”, prin marile insule Jawa (Jackarta) şi Borneo (Kuching), Bandar (Brunei), ajung la Manila Filipine, Singapore, un oraş „mult aglomerat şi interesant”, unde rămân pentru o explorare de trei zile, apoi în Ceylon (azi, Sri Lanka), la Colombo.

Prima pierdere:Alexandru Pascu, răpus de opiu, în palatul unui rajah din Bombay

Cei patru temerari români se îmbarcă la Colombo, ocolesc nordul Indiei, apoi coasta de est, pentru a debarca în Bombay la 10 iulie 1911. Ziarul „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor, aşa că la coborârea de pe vas o mulţime de curioşi se înghesuie să-i vadă. Conferinţa şi spectacolul susţinut aici sunt urmate de o vizită pe colina Malabar-Hill, unde se află „turnul tăcerii”, locul de „înmormântare al parşilor”.

Ca un funebru act premonitoriu, călătorii află cu multe explicaţii de la un bătrân preot întreg ritualul strict al plecării dincolo. „Vulturii devorează carnea cadavrelor, iar oasele care rămân sunt arse şi pulverizate de căldura fierbinte a soarelui, după care ploile, ce cad din belşug, desăvârşesc ultima parte a descompunerii:apoi totul dispare”. Un adevărat circuit, un lanţ trofic, care se închide. „Din neant venim, în neant ne ducem”.

Mai devreme decât credeau vor fi întovărăşiţi de gânduri triste. Au parte de o onorantă invitaţie la palatul unui bogat rajah din Bombay, el însuşi un mare amator de călătorii. Rămân peste noapte la generosul amfitrion, pentru ca a doua zi Dan, Pîrvu şi Negreanu să plece în oraş pentru necesara aprovizionare. Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah şi pe invitaţii săi cu întâmplări din cele prin care au trecut. Surpriza celor trei odată întorşi avea să aibă un final tragic:Pascu, ca toţi cei prezenţi, se răsfăţa tolănit în pernele moi, fumând opiu. În zadar justificările lui, „ca cele ale unui copil prins asupra unei fapte neîngăduite”, făcute cu ultime puteri, cum că „masa prea copioasă, curiozitatea sau insistenţa gazdelor”. Se trânti apoi epuizat într-un fotoliu, din care nu avea să se mai ridice niciodată. Era 17 iulie 1911. Nimeni nu-l va mai revedea de-atunci.

Foto:  Palat din Bombay la finalul secolului XIX

Călătorie în trei:aproximativ 45 de kilometri pe zi

După ce se despart pentru totdeauna la Bombay de Alexandru Pascu, cu acordul Touring-Club de France călătoria continuă. Trei de-acum, românii traversează India de la vest la est spre Calcutta, trecând prin Nagpur, apoi spre nord-est, Allahabad, Patna, pentru un drum de 62 de zile. De la Calcutta se îmbarcă pentru Cape Town, în apropierea celui mai sudic punct al continentului african, Capul Bunei Speranţe. Apoi, de-a lungul coastei vestice Matadi (R.D. Congo de azi), Libreville (Gabon), Cotonou, Accra, Abidjan, Monrovia, Freetown (Sierra Leone), Dakar (Senegal), cel mai vestic punct al Africii.

Tot pe apă ajung în Insulele Canare, cu un popas mai lung, de trei zile, în aşteptarea vaporului, pe insula Santa Cruz de Tenerife. Pe apă sau în vreun popas prelungit în aşteptarea vaporului îşi parcurg distanţa zilnică de aproximativ 45 de km. Se îmbarcă pentru 24 de zile cu direcţia Rio de Janeiro, unde ajung la începutul lui 1912. O nouă aşteptare călduroasă, sute de curioşi şi mulţi sportivi, urmată de câteva spectacole susţinute în sălile a două teatre, apoi din nou la drum, prin ţările sud-americane.

Erau doar ei trei când, în partea de nord a Peru-ului, îi întîlnesc pe indienii jivaros, care îşi mai păstrau obiceiul străvechi de a conserva printr-un procedeu secret şi umplere cu nisip fierbinte capetele inamicilor ucişi în luptele dintre triburi. Acestea, ajunse miniaturale, păstrau cu fidelitate trăsăturile feţei şi produceau un efect deosebit asupra inamicilor.

Escale mai importante fac călătorii români în capitalele Asuncion, Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Lima, Quito, Bogota, Panama, de unde pornesc într-o călătorie în lungul coastei americane de vest până la San Francisco. Urmează 27 de zile pentru traversarea Oceanului Pacific, cu transatlanticul Rangoon, alături de alţi 1.800 de pasageri, timp în care cei trei parcurg, pe puntea vasului, nu mai puţin de 1.400 de km. Debarcă la Yokohama, susţin spectacole la Tokyo şi Osaka.

A doua pierdere:Gheorghe Negreanu se prăbuşeşte într-o prăpastie din munţii Nan-Ling

Globe-trotterii români traversează Marea Chinei de Est pentru a poposi în Hong-Kong, apoi în Canton, actualul Guangzhou. De aici traversează estul Chinei în direcţia Xiangtan şi ajung la Pekin (Beijing). Cu atât mai mult îi afectează pierderea lui Pascu, căci el era singurul cunoscător al limbii chineze. În drumul spre Pekin, un obstacol de piatră:munţii Nan-Ling. Anevoie încearcă să-l dovedească, mergând doar în opinci prin ploaie, pe cărări înguste şi alunecoase, mărginite de prăpăstii. Reuşesc să depăşească vremea potrivnică, nopţile cu asalturi de maimuţe, drumul extrem de dificil;până la un punct, când, mergând pe o potecă îngustă în şir indian, Negreanu se prăbuşeşte în gol, cu bucata de stâncă surpată de sub picioare şi, în cădere, se loveşte la cap:„Negreanu imediat fu pansat de noi. Îşi reveni şi avu bucuria şi satisfacţia că l-am scos din prăpastie, dar era grav rănit. De mers, nu mai putea merge, dar nici acolo nu îl puteam lăsa. Până la oraş mai erau circa 20 de kilometri. Ploaia continua, noaptea se apropia, pădurea din marginea munţilor lângă noi, pe drum nici un om. Ce era de făcut?”

Deşi scos neîntârziat din prăpastie, cu mâinile şi picioarele fracturate şi cu serioase leziuni interne, Negreanu e purtat într-un fel de hamac până-n primul orăşel;şi aici se prăpădeşte, la aproape 8.000 de km de casă, lăsându-i pe Dan şi pe Pîrvu, pentru restul de drum singuri cu Harap:„Spaima fuse mare şi supărarea la fel, pentru că pierdusem al doilea tovarăş, pe Negreanu, cel mai vesel, cel mai curajos şi primul dansator şi declamator pe scene. Rămăsei cu Paul Pîrvu, foarte abătuţi, trişti de pierderea tovarăşului nostru. Nu mai puteam juca piesa noastră «Ciobanul» care o văzuse atâta lume. Nu mai era Pascu cu armonica, nici Negreanu cu cupletele lui comice şi bun dansator cu noi. Grija pentru cheltuielile de existenţă ne chinuia. Ne temeam că vom muri de foame prin marile depărtări pe care le mai aveam de străbătut, cu distanţe mari de kilometri între oraşe şi comune. După ce terminasem toate formele legale, plecarăm la drum”.

Gafa de la Pekin

Ajunşi la Pekin cei doi călători români sunt jefuiţi în hotelul unui belgian. Tot aici, Dumitru Dan e condamnat la o pedeapsă aspră pentru că a râs în timpul unei ceremonii chineze;doar faptul că era european şi nu cunoştea legile ţării l-au salvat de la moarte. Şi-a ispăşit însă pedeapsa în piaţa publică, unde a fost expus între nişte butuci spre batjocura fiilor Imperiului Ceresc:

„Eram într-o zi cu Pîrvu în centrul oraşului, unde ne uitam curioşi examinând pe chinezi. Aceştia treceau pe străzi cu fel de fel de costume bizare, alţii înhămaţi la trăsuri care transportau publicul, când un spectacol într-adevăr rar, de râs, se oferi vederii mele. Era o nuntă chinezească. Soţii înaintau îmbrăcaţi în costume caraghioase şi urmaţi, întovărăşiţi, de o mulţime de oameni îmbrăcaţi în haine pestriţe. Unii cu burta în formă de pară aruncau câte o notă adevărat de râs, alţii cu costume ciudat colorate erau ca clovnii la circ. Văzând toate acestea care provoacă râsul, nu putui să mă stăpânesc să nu râd. Pîrvu era în urma mea şi nu fu observat…”

A fost imediat arestat, anchetat, condamnat.

„Voiam să protestez, dar 4 chinezi mă apucară şi îmi introduseră gâtul, braţele şi pulpele picioarelor într-o dublă scândură de lemn, care strânsă bine, automat îmi paraliză toate mişcările mele. Această scândură era foarte grea şi simţeam o violentă durere. Cu toate protestele mele şi ţipetele mele, călăii mă traseră afară şi mă expuse vederii poporului, după tradiţia legilor chinezeşti. Toţi cei care treceau prin faţa mea erau obişnuiţi cu alte cazuri şi pe mine, care eram alb şi nu galben, începură unii a mă scuipa, alţii a mă lovi cu piciorul, iar alţii mă înjurau, mă insultau pechinezeşte. Acest chin al butucului dură 12 ore, după care timp scăpai. Tovarăşul Pîrvu mă aştepta, râzând de mine. El mă văzu când mă luară pe sus şi alergă la Consulatul Francez care interveni pentru mine să fiu cercetat şi eliberat mai repede. China este o ţară mare, încântătoare, dar legile lor sunt prea aspre. Această păţanie cu butucul îmi servi ca lecţie pentru a mă feri pe viitor de orice manifestaţie”.

Tot la Pekin cei doi asistă şi la o execuţie publică:torturarea şi, într-un final, decapitarea unui chinez acuzat de furt şi crimă. Acest „spectacol unic în călătoria noastră”nu era însă, după spusele unor europeni prezenţi acolo, dintre cele mai crude care se practicau în China acelor ani.

Din Pekin, Dumitru Dan şi Paul Pîrvu îşi procură alimente şi cele necesare pentru prima şi ultima iarnă prinsă pe parcursul celor şase ani de călătorie şi pornesc într-o nouă etapă a itinerariului lor solitar:parcurgerea estului Chinei şi al Rusiei extrem-orientale (Siberia).

„Cu torţele speriam fiarele sălbatice şi oamenii”

Iarna anilor 1913-1914, o iarnă siberiană cu minus 37^oC şi peste 2.500 de km prin zăpadă, prin Alaska, pe traseul Kotzebue, Fairbanks, Anchorage, Yakutant, Gustavus, Shagway, Juneau, i-a făcut pe cei doi ca, deşi înfofoliţi în blănurile primite de la guvernatorul provinciei siberiene Tigilskaia (peninsula Kamceatka), să înainteze anevoie, cu mâinile jupuite de ger, proviziile îngheţate şi opincile bocnă. Alimentele erau pe sfârşite, îi ameninţa înfometarea şi poate chiar finalul de drum;şi când acesta părea atât de apropiat, în depărtare, ca o iluzie optică, zăresc un fuior de fum. Salvarea celor doi vine de la un vapor, rămas imobilizat în apele îngheţate ale strâmtorii Bering. Cu atât mai miraculoasă e salvarea, cu cât vasul, ca şi căpitanul său, le sunt cunoştinţe mai vechi, întâlnite cu doi ani în urmă în portul Rotterdam.

Vaporul sub drapel olandez se numea Sekeveningen şi se afla sub comanda căpitanului Dordhreith, care „ne-a poftit să facem un popas de refacere pe vas, invitaţie pe care am primit-o cu recunoştinţă. Eram toţi într-un hal de oboseală şi de foame de îţi era mai mare mila de noi. Nebărbieriţi de atâta timp şi încotoşmăniţi în blănuri, nu arătam prea atrăgător. De aceea marinarii, la început, s-au speriat de înfăţişarea noastră”. O noapte pe vas şi din nou la drum. După trei zile atingeau Alaska. Au urmat contacte mai mult sau mai puţin amicale cu eschimoşii, care, la un moment dat, ameninţători şi cu cuţite gata de a fi folosite, s-au împotrivit traversării teritoriului lor. „Vântul sufla tare şi zăpada curgea mereu. Ziua eram veşnic cu armele în mână iar noaptea, în special pe coastele munţilor «Alpii maritimi», stăteam de pază în pomi sau în corturi, cu torţe aprinse în jurul cortului. Cu torţele speriam fiarele sălbatice şi oamenii. De multe ori am fost atacaţi de eschimoşi, aruncând în noi cu pietre şi bucăţi de gheaţă”.

Pasageri ai „Aquitaniei”, aflată la prima cursă

Urmează Juneau, Vancouver, din nou San Francisco, şi cei doi ajung pe coasta estică a Mexicului, la Tampico, de unde se îmbarcă pentru Europa. Acostează în Gibraltar şi străbat Africa de Nord de la Tanger la Tunis. Revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda. La Paris, află de la reprezentanţii organizatorilor că erau singurii aflaţi încă în cursă. Din cei 200 aflaţi la start, jumătate abandonaseră şi se întorseseră în ţările lor, un sfertse stabiliseră în ţările prin care au trecuseră, siliţi de boli ori cedând în speranţa unor condiţii de trai mai bune ca acasă, iar de restul nu se mai ştia nimic.

La Amsterdam, Pîrvu şi Dan se îmbarcă pentru Anglia pe care o traversează de la Dover la Glasgow. Pleacă din nou spre America, îmbarcându-se pe „Aquitania”, aflat la prima cursă. Şi pentru că amintirea „Titanicului” era încă proaspătă (1912), iar călătorii nu se înghesuiau, compania căreia îi aparţinea vasul a oferit gratuit o sută de locuri, inclusiv celor doi călători români. Timp de zece zile, cât a durat călătoria, românii susţin spectacole şi încoanjoară, câte 10-12 ore zilnic, puntea vasului, spre hazul marinarilor.

Debarcă la Quebec chiar în momentele în care Canada făcea, în 1914, primele mobilizări armate. Deşi au presimţiri sumbre despre desfăşurarea războiului în Europa şi despre neutralitatea României, hotărăsc să-şi continue drumul. În august 1914 vizitează cascada Niagara, uzinele Ford, oraşele Detroit şi Cleveland. În Statele Maryland şi Delaware sunt oaspeţii guvernatorilor, iar la 9 decembrie 1914, ai Casei Albe, la Washington. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia şi Florida, ajung la un total de 90.000 km parcurşi, o performanţă neatinsă de nimeni până atunci într-un interval de timp atât de scurt.

„Sandalele româneşti” şi premiul oferit de magazinul Lafayette

Aflaţi la Paris, între 11 şi 27 februarie1914, la data reinaugurării renumitului magazin Lafayette, considerat cel mai mare din lume, cu un număr de 9.000 de vânzători, în fața ochilor le ajunge, ca şi cu câţiva ani în urmă, un afiş. În el se promitea o recompensă de 25.000 franci celui care va solicita la vreunul dintre raioanele magazinului un articol din orice parte a globului, iar articolul nu-i va putea fi oferit. Dumitru Dan are o idee:cere vânzătorului „sandale româneşti”, arătând, spre edificare, modelul opincilor pe care le avea în picioare. Magazinul nu are aşa ceva, iar Dan îşi merită, pe bună dreptate, recompensa – fie ea şi de dimensiuni mai mici:în urma discuţiilor cu membrii Consiliului de Administraţie ai magazinului, care îi explică dificultăţile financiare ale stabilimentului, românului i se oferă totuşi un premiu de 10.000 franci şi o masă la luxosul restaurant Duval.

A treia pierdere:Paul Pîrvu nu mai poate merge. Dumitru Dan rămâne singur

Vine şi momentul de care cei doi călători rămaşi în cursă se temeau de ceva vreme:despărţirea lor. E o decizie luată de medici:Pîrvu nu mai poate merge. Reumatismul contractat pe îndelungatele drumuri de gheaţă şi zăpadă ale Siberiei, în faţa cărora au „luptat” doar cu neaoşele opinci, şi-a cerut răspicat tributul. Internat la un sanatoriu din Kissimmee, la sud de Tampa, Pîrvu îşi va pierde în scurt timp un picior în urma unei cangrene. Îl convinge pe Dan să-şi continuie drumul în numele camarazilor morţi pe drum, „ca să nu se zică că românii au abandonat”. Era luna ianuarie a anului 1915.

Singura rugăminte a lui Pîrvu înainte de operaţie a fost „să păstrez câinele acesta credincios lângă mine, să-mi amintească de Negreanu, de Pascu, de tine, de Dunărea noastră”.Pîrvu se opreşte şi el, ca atâţia alţii înainte, silit de problemele de sănătate, continuând apoi, cu ajutorul românilor din Cleveland, să predea pentru puţin timp limba română, până când o moarte prematură îl duce la întâlnirea cu ceilalţi doi prieteni, plecaţi şi ei de timpuriu. Dumitru Dan povesteşte:

„Despărţirea de Harap îmi fu foarte dureroasă şi nu puteam să-i explic că îl abandonez pentru totdeauna. Se uita şi el la mine că plec, şi la Pîrvu, care îl oprise lângă el şi îl dezmierda, nepricepând despărţirea şi de Pîrvu. Probabil că Harap nu ştia că Pîrvu este singurul lui stăpân, fiind obişnuit mai mult cu mine care alergam mai mult prin oraş şi îl îngrijeam aşa bine, dându-i alimente de care mâncam şi eu. Când observă îmbrăţişarea mea cu Pîrvu, ambii cu lacrimi în ochi, Harap al nostru îl lătra pe Pîrvu, voind a mă urma pe mine. Rămăsese înţelegerea între noi să ne scriem cât de des, să ne ştim unul altuia situaţia. De aici plecai la oraşul Tampa”.

Vapor torpilat de un submarin german, acuze de spionaj – războiul pune capăt pentru moment concursului

„La West Tampa am ajuns la 12 ianuarie 1915. Din City of Port Tampa am plecat la 13 ianuarie 1915, iar din Keywest, la 17 ianuarie cu vaporul S.S. Mascotte de la «The Peninsular and Occidental Steamship Company», ajungând la Havana port, oraş principal şi capitala Republicii Cuba la 18 ianuarie 1915”.Aici este primit deşeful statului, Mario García Menocal. Străbate timp de o lună Cuba, ca un remediu moral, întrucât „mi-a trebuit un timp să-mi revin din şoc şi să realizez că am rămas singur, absolut singur”. Poate cu acelaşi gând donează un costum naţional românesc muzeului din Santiago de Cuba. Urmează aceeaşi primire prezidenţială în Haiti, la Port au Prince, şi un drum solitar prin Jamaica, Republica Dominicană, Puerto Rico şi insulele Antilelor Mici.

Este primit de preşedintele Venezuelei, la Caracas. Urmează o nouă îmbarcare pentru Europa, unde ajunge după cincisprezecezile de navigare şi 750 de km făcuţi pe puntea vasului. Vin la rând Portugalia şi apoi Spania, cu un spectacol care se bucură de un succes deosebit, în urma căruia regele Alfonso al XIII-lea îi dăruieşte o decoraţie de aur şi un cec de 5.000 de pesetas. Se îmbarcă de la Marsilia pentru Salonic, dar nu ajunge decât până în apropierea Maltei, unde vaporul „Expresul de Irlanda” este torpilat de un submarin german. Dumitru Dan se află printre supravieţuitori şi este în centrul atenţiei oficialităţilor locale. Mai avea de parcurs 5.000 de km.

Rămâne pentru câteva zile de popas neprevăzut aici. Ajunge în Grecia, la Salonic, unde e arestat fiind considerat spion şi e expediat pentru a fi executat la Londra. Reuşeşte să scape de pedeapsă doar cu ajutorul intervenţiei ministrului român la Londra. Pleacă pentru a treia oară spre Salonic, de data asta cu avionul. Prin Bulgaria şi Serbia ajunge în România, intrând pe la Turnu Severin. La 29 martie 1916 soseşte în ţară, cu două zile înainte de a se împlini şase ani (plecase în aventura vieţii la 1 aprilie 1910).

Dumitru Dan ajunge în ţară în momentele delicate în care România se pregăteşte pentru a părăsi neutralitatea, condiţii care, prin vitregia lor, îl opresc de la a duce la bun sfârşit cei 4.000 de km rămaşi din cursa spre cei 100.000. România se va alătura Puterilor Centrale prin semnarea tratatului din 17 august, iar pe 27 august 1916 va declara război Puterilor Centrale.

Finalul cursei şi înmânarea premiului, abia în 1923

Deşi valoarea premiului fusese serios diminuată de problemele economice ale vremii, Dumitru Dan parcurge kilometrii rămaşi după război, în anul 1923, pe un itinerariu stabilit de organizatori. Pleacă din nou din Bucureşti, trece prin Belgrad, Pristina, Skopje şi Tirana, traversează Muntenegru, Mostar, Sarajevo, Zagreb, traversează Slovenia, intră în Italia, trece prin toate marile oraşe din nord, Udine, Torino, Milano, punct până la care Dumitru Dan parcursese, după un calcul al revistei „Ilustrazione del Popolo”, nr. 46 din 1923, 98.300 km. Continuă drumul prin Elveţia şi Franţa – şi ajunge la Paris la 20 iulie 1923, unde este încununat campion mondial şi primeşte premiul de 100.000 franci pentru cei 100.000 km parcurşi pe jos, în jurul pământului. Distanţa propusă – 100.000 de km – fusese parcursă în totalitate, traversând de şase ori ecuatorul, între paralela de 67^olatitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40^olatitudine sudică, în Argentina şi Chile, trecând prin 74 de state şi30 de colonii, prin unele de mai multe ori;Oceanul Atlantic fusese traversat de patru ori, cel Indian de două ori şi Oceanul Pacific, o singură dată. Pe parcursul aventurii lor, echipa de patru români a avut nevoie de 28 de costume naţionale şi 497 perechi de opinci, toate originare din România şi trimise în avans la locuri dinainte stabilite ale itinerariului de către familiile acestora.

Multe necunoscute

Informaţiile de după 1923 privindu-l pe Dumitru Dan sunt contradictorii. Constantine Sharpe, unul dintre nepoții călătorului, își amintește că „D. Dan a locuit multă vreme în Bacău, unde a avut un hotel (a fost proprietarul hotelului). Când au năvălit rușii în România, în 1944, D. Dan s-a refugiat cu familia la Pufești, județul Vrancea. Toți au revenit în Buzău când frontul s-a depărtat spre Transilvania. A locuit la Mizil prin anii ’50, înainte de a se muta la Buzău. Când comuniștii au venit la putere i l-au luat [hotelul], a fost amenințat cu închisoarea, motiv pentru care s-a mutat, de frică, la Mizil”. De cealaltă parte, Steliana Sârbescu, fiica globe-trotterului, are o variantă mai nuanțată, amintindu-și că „tatăl ei a vrut să cumpere un hotel la Bacău, dar afacerile au mers prost, se anunța deja Al Doilea Război Mondial. Mai apoi a urmat cursurile Institutului de Administrație și a lucrat în domeniul asigurărilor sociale. Conferenția prin țară despre aventurile lui, era invitat în școli și facultăți, le arăta mărturiile. Comuniștii îl invitau permanent în școli, să le vorbească elevilor despre expediția sa. A avut inclusiv un interviu cu Aristide Buhoiu luat în Crâng”. Cert este doar faptul că în anul 1932, Dumitru Dan era student la Şcoala Superioară de Documentare și de Științe Administrative, potrivit carnetului de student aflat la Muzeul Județean Buzău.

Despre ultimii ani ai călătorului, tot Steliana Sârbescu povesteşte:„Tata a rămas la Buzău, pentru că el avea stabilite aici prietenii dinainte să înceapă expediţia. Eu eram stabilită aici, la Beceni [comuna Beceni, judeţul Buzău – n.n.], şi a venit şi el cu mama după ce au vândut casa, dar nu le-a plăcut. S-au întors la Buzău după vreo doi ani. Au făcut un memoriu către Elena Ceaușescu pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condițiile, dacă sunt îndreptățiți să ceară casă și au văzut că eu aveam deja patru copii și mama și tata stăteau într-o căsuță cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsonieră cu chirie [bd. Lenin nr. 38, Buzău]. Acolo a şi murit, la 90 de ani”.

Până acolo însă, în perioada anilor ’60-’70, Dumitru Dan a fost invitat de diverse autorități și instituții, organizații, întreprinderi, școli și case de cultură din țară să țină conferințe despre călătoria sa în jurul lumii. De reținut este şi faptul că după inundațiile din iulie 1975, a organizat un ciclu de expuneri în județul Buzău și, prin cei 20.000 lei strânși din vânzarea biletelor, „mi-am adus și eu un aport pentru sinistrații din zonele calamitate. La etatea mea de 80 de ani, am adus un ajutor”.

Epilog

În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coş de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută;pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume:„Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.

Acolo îşi doarme somnul unul dintreprimii globe-trotteri ai lumii, Românul Dumitru Dan.

Bibliografie:

Berceanu, Gabriel, „Presă de calitate:aventura celor patru români reconstituită de Gazeta Sporturilor”, 16 august 2011

Borda, Valentin, Călători şi exploratori români, Ed. Sport-Turism, București, 1985, pp. 149-152

Ionescu, Cristian, „Povestea buzoianului care a făcut ocolul lumii în opinci”, în „Opinia”, 26 ianuarie 2012

Oprea, Mădălina, „Conferinţa globe-trotterului Dumitru Dan despre extraordinara sa călătorie în jurul lumii”, în „Analele Buzaului”, IV, Buzău, 2012, pp. 155-190.

Oprea, Mădălina, „Colecţia «Dumitru Dan» din patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău. Un interviu despre călătoria pe jos în jurul lumii”, în „Analele Buzaului”, V, Buzău, 2013

Orselli, Jean, „Le Touring-Club:association évergétique, association d’usagers de la route ou association de tourisme?”, în „Pour mémoire (Comité d’histoire)”, nr. 10, 2011-2012, pp. 86-99

Orselli, Jean, „Le rôle déterminant des associations dans la création de la première administration du tourisme en 1910. L’action du Touring-Club de France”, în „Pour mémoire (Comité d’histoire)”, iulie 2012, pp. 36-44

Tebeica, Val, Străbătând lumea. Călătoriși exploratori români de la sfârşitul secolului al XIX-leași începutul celui de-al XX-lea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 283-365