Masca lui Zorro: pe urmele legendei

Cine nu îl cunoaşte pe fermecătorul bandit, devenit erou emblematic şi simbol al curajului şi libertăţii? De-a lungul timpului, personajul a fost superstarul absolut în numeroase producţii cinematografice care i-au asigurat nemurirea şi un loc de cinste în mentalul colectiv. Cea mai cunoscută versiune este, desigur, cea din 1998:The Mask of Zorro, cu Anthony Hopkins şi Antonio Banderas.

Povestea filmului începe în 1821, când Don Diego de la Vega (Hopkins), un nobil spaniol, luptă împotriva autorităţilor în războiul de independenţă mexican. Eroul misterios şi romantic îi apără pe oamenii de rând, spre disperarea guvernatorului Rafael Montero (Stuart Wilson) care îl arestează până la urmă şi îi ia fata, pe Elena (Catherine Zeta-Jones), după ce mama îi moare în încăierare. După 20 de ani Zorro scapă din închisoare şi se întâlneşte cu un hoţ de rând,  Alejandro Murieta (Banderas), al cărui frate tocmai fusese ucis de căpitanul Love. De la Vega se decide să-l antreneze pentru a-l transforma în urmaşul său, iar cei doi, dincolo de răzbunările personale, se vor lupta pentru eliberarea sărmanilor care munceau la minele de aur pe care Montero voia să le folosească pentru a cumpăra California de la generalul Santa Anna. Urmează un lung şir de aventuri pe parcusul cărora noul Zorro îşi va asuma destinul de erou, apărător al valorilor universale ale omenirii.

Eroul romantic

Este o poveste care prinde, o poveste cu care într-un fel sau altul rezonăm cu toţii, iar pe Robin Hoozi nu ne putem abţine să nu-i iubim. Mascatul mexican s-a bucurat de o popularitate imensă în mediul cinematografic. Prima dată îl vedem pe ecran etalându-şi şarmul jucăuş şi talentul combativ în 1920, în The Mark of Zorro, pentru care actorul Douglas Fairbanks a primit numeorase laude. Şi de aici legenda va fi nelipsită, reciclată şi reinterpretată mereu conform spiritului epocilor prin care trece. De regulă versiunile ulterioare se împart în două categorii:fie avem variaţia poveştii primului Zorro, fie pe cea a unui descendent al personajului, novice sau pur şi simplu cineva care a auzit legenda. Dar caracterul rămâne în linii mari acelaşi:pasional, viteaz, îndrăzneţ, şiret, iscusit, elegant. Exemplele abundă atât în cinematografia americană, cât şi în cea europeană. Iată câteva:

Filme americane:Don Q. Son of Zorro(1925), The Bold Caballero(1936), Zorro’s Fighting Legion(1939), The Mark of Zorro(1940, 1974), The Sign of Zorro(1958), Zorro, The Avenger(1959), The Mask of Zorro(1998), The Legend of Zorro(2005).

Filme europene (majoritatea italiene, spaniole şi franceze):Il sogno di Zorro(1952), La venganza del Zorro(1962), Le tre spade di Zorro(1963), Zorro il ribelle(1966), El Zorro justiciero(1969), Les aventures galantes de Zorro(1972), La marque de Zorro(1975).

Şi lista nu se încheie aici. Dar înainte ca banditul să cucerească ecranul, el a cucerit literatura. De fapt, prima versiune bine închegată a legendei sale apare în 1919, iar cel care i-a dat viaţă se numeşte Johnston McCulley. La fel ca în multe alte cazuri (Superman, James Bond, etc.), personajul ajunge mult mai faimos decât creatorul său. McCulley s-a născut în 1883 în Illinois şi a început să lucreze ca editor la începutul lui 1900, iar până în 1909 se apucase deja să-şi scrie şi să-şi vândă propriile poveşti. Scrie şi scenarii pentru westernuri şi publică constant în Detective Story Magazineîn perioada 1916-1925. Se estimează că ar fi publicat nu mai puţin de 1000 de povestiri în reviste precum All Story, Argosysau Blue Book.

Şi totuşi, numele lui ar fi fost cu totul uitat dacă nu l-ar fi creat pe Zorro. Sătul de naraţiunile pline de clişee, decide să-şi pună la bătaie cunoştinţele de istorie şi să exploateze zona mai puţin explorată a Californiei spaniole. Se inspiră cel mai probabil din romanul baronesei Emma Orczy, The Scarlet Pimpernel(1905), a cărui acţiune se petrece în timpul revoluţiei franceze şi îl are ca personaj central pe Sir Percy, un maestru al deghizărilor şi spadasin înnăscut care salvează oameni de la ghilotină. McCulley îl inventează aşadar pe Don Diego de la Vega, cu alter ego-ul său Zorro, şi îl face protagonistul unei pleiade de povestiri, începând cu The Curse of Capistrano, care apare în All Story Weekly.

Zorro devine cel mai durabil personaj al său, iar Argosy publică trei romane care îl au ca figură principală (1919, 1922:The Further Adventures of Zorro, 1931:Zorro Rides Again). Intrarea sa pe tărâmul cinematografic îl stimulează pe McCulley să scrie în continuare despre el. În 1941 apare un alt roman, The Sign of Zorro, iar între 1944 şi 1951 apar noi aventuri în West Magazine. Ultima poveste o publică Short Story Magazineîn 1959, după moartea autorului şi după ce serialul marca Walt Disney cu Guy Williams deja face furori în State.

Povestirile au fost republicate acum zece ani într-o serie de trei volume, Zorro. The Master’s Edition.Între timp, Tom Doherty Associates publică în anii ’90 romane precum Zorro and the Jaguar Warriorssau Zorro and the Dragon Riders, iar filmul din 1998 prilejuieşte apariţia unei serii pentru adolescenţi:The Treasure of Don Diego, Skull and Crossbones, The Secret Swordsman, etc. Romanticul bandit nu a ocolit nici imaginaţia scriitoarei Isabel Allende, care în romanul său din 2005 combină elemente din ficţiunea tradiţională cu acţiuni originale şi câteva elemente istorice.

Eroul tâlhar

Aşadar, l-am urmărit pe Zorro în ficţiunea literară şi cinematografică, constatând popularitatea de nestăvilit a legendei sale. Dar cum rămâne cu istoria? Este personajul un produs exclusiv al imaginaţiei lui McCulley sau ar exista vreun corespondent istoric comparabil? Se pare că într-adevăr, la mijlocul secolul secolului al XIX-lea, ar fi trăit un Robin Hood al Californiei, sau mai bine zis un tâlhar despre a cărui soartă se ştiu atât de puţine încât nu este de mirare că în jurul său s-a ţesut o legendă, peste care s-a suprapus ulterior mitul lui Zorro.

În vestul american s-au născut multe ficţiuni, iar singurul nucleu istoric pe care îl putem dibui este realitatea personajelor. Restul se rezumă la creativitatea autorilor de aşa-numite dime novels, o proză sensaţionalistă care conturează identităţile ambigue ale unora precum Davy Crockett, Daniel Bone, Wyatt Earp sau Billy the Kid. Adevărul de dincolo de ficţiune este aproape imposibil de descoperit. Cam aşa stau lucrurile şi cu banditul Joaquin Murieta.

Ce se ştie? În 1853, guvernatorul Californiei, John Bigler, semnează un act legislativ prin care autorizează alcătuirea unui corp de armată numit California Rangers, sub comanda căpitanului Harry Love. Scopul acestora era capturarea sau uciderea unei haite de bandiţi condusă de cei cini Joaquin:J. Botellier, J. Carillo, J. Ocmorenia, J. Valenzuela şi J. Murieta. Se credea că gruparea aceasta periculoasă ar fi pus la cale o serie întreagă de atacuri, tâlhării şi crime în regiunea Mother Lode şi acţiona după bunul plac de ani de zile, fără ca nimeni să le vină de hac. Câteva luni mai târziu, o parte din soldaţii lui Love se încaieră cu un grup de mexicani lângă pasul Panoche din zona San Benito.

În lupta cruntă pier doi mexicani, dintre care aşa-numitul Three-Fingered Jack (Manuel Garcia) şi unul dintre Joaquini. Soldaţii le-au păstrat mâna, respectiv capul în borcane cu alcool, dar nimeni nu a putut să-l identifice cu exactitate pe Joaquin. Deşi numai unul dintre liderii bandiţilor fusese căsăpit, căpitanul Love şi-a primit recompensa. Se zvonea că cel ucis ar fi fost într-adevăr Joaquin Murieta, dar erau şi multe voci care infirmau acest lucru, atunci când au văzut capul expus în Stockton.

Date fiind informaţiile incerte şi precare, nu a durat mult până când legenda lui Joaquin Murieta a început să prindă contur. În 1854, John Rollins Ridge, un jurnalist cunoscut mai mult după numele său indian, Yellow Bird, scrie o carte intitulată The Life and Adventures of Joaquin Murieta, Celebrated California Bandit, în care plămădeşte povestea vieţii unui tâlhar care devine erou. Potrivit cărţii lui Ridge, Murieta era un tânăr cu o reputaţie impecabilă, asta până când un grup de mineri americani îi violează soţia, îi ucid fratele şi pe el îl leagă de un copac şi îl biciuesc. Murieta, cuprins de furie şi disperare, se retrage în nişte grote unde treptat racolează şi alţi năpăstuiţi, iar împreună încep să comită jafuri şi să ucidă fără milă, dar şi să îi ajute pe nevoiaşi. Un veritabil Robin Hood mexican, care pune la cale chiar o revoluţie împotriva stăpânirii americane, dar sfârşeşte tragic în mâinile căpitanului Love.

Cinci ani mai târziu, publicaţia Police Gazette preia romanul, operează anumite modificări şi preface romanul într-o serie de zece povestiri, redenumindu-l The Life of Joaquin Murieta, Brigand Chief of California. Şi povestea ajunge şi prin Chile, Spania sau Franţa, unde este rescrisă şi înflorită. La fel ca şi într-o piesă de teatru, J. Murieta de Castillo, apărută recent după romanul cu pricina. Povestea este din ce în ce mai ornamentată şi mai romanţoasă, prefăcând un tâlhar de drumul mare în arhetipul virtuţii şi eroismului.

Iar în momentul în care doi istorici californieni, Hubert Howe Bancroft şi Theodore Hittell, se hotărăsc să scrie şi ei despre Murieta folosindu-se de ficţiunea lui Ridge ca sursă istorică, legenda dobândeşte atât de multă credibilitate încât nu se mai separă de fapte. Ce concluzii tragem de aici? În primul rând, că a existat într-adevăr un bandit faimos la mijlocul secolului al XIX-lea care a avut un rol în elaborarea mitului lui Zorro. În al doilea rând, că toată lumea adoră poveştile cu figuri misterioase şi aventuroase, iar istoria se poate scurge uşor în aluatul mitic, întotdeauna mult mai atrăgător.

Recomandare:

S. Curtis, Zorro Unmasked:The Official History, Hyperion Books, 1998.