Mario Vargas Llosa despre Iliescu, Ceauşescu şi moştenirea comunismului

În 1995, Mario Vargas Llosa, scriitorul peruan laureat cu Nobelul pentru Literatură (2010), creiona acid România în paginile cotidianului spaniol “El Pais”.

În urmă cu 22 de ani, la 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu erau executaţi într-o unitate militară din Târgovişte, după un proces-simulacru care începea să pună la îndoială puritatea Revoluţiei Române. Presa occidentală a relatat atunci, în articole care s-au întins pe mai bine de jumătate de an, despre frământările de la Bucureşti şi de la Târgu Mureş. Compromiterea internaţională a imaginii României a culminat cu evenimentele din 13-15 iunie 1990, zile în care libertatea câştigată în decembrie 1989 a fost călcată în picioare de minerii aduşi de Ion Iliescu în Capitală. Imaginea României a rămas multă vreme aşa:ţara în care Puterea are o armată personală pe care o scoate, la nevoie, de sub pământ. Sunt sute de relatări în ziarele mari ale lumii care prezintă această realitate.

Au existat însă şi articole care au mers mai departe de această viziune simplistă. Despre “bolile cronice” ale României a scris cu luciditate, în 1995, Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, de origine peruană, laureat, în 2010, al Premiului Nobel pentru Literatură. El a petrecut patru zile în România, în toamna anului 1995. Era invitat al editurii Humanitas, care tocmai lansa două dintre romanele sale. A fost primit şi la Cotroceni, de Ion Iliescu, pe atunci Preşedintele României.

Întors în Spania, Llosa a publicat în cotidianul “El Pais”, la 22 octombrie 1995, un amplu editorial:”Casa lui Ceauşescu”. Textul exprimă uimirea sinceră a unui om venit din afara ţării faţă de paradoxul realităţilor româneşti:cu toate că întreaga societate repudiase regimul Ceauşescu, românii au pus ştampila de vot, aproape în unanimitate, în dreptul lui Iliescu, deşi legătura acestuia cu nomenclatura comunistă era larg cunoscută:”fusese legat organic de fostul regim”. Scriitorul reuşea să sintetizeze situaţia din România, cu toate realităţile sale contradictorii, şi-l caracteriza pe Ion Iliescu, surprinzându-i cu fineţe ipocrizia.

Llosa a mai remarcat religiozitatea extremă a românilor („nicăieri nu am fost întrebat mai des dacă cred în Dumnezeu”), şi a fost pus în faţa rămăşiţelor ceauşismului: Casa Poporului şi vila de la Olăneşti a dictatorului. Ce ar trebui să facă românii cu această moştenire? „Puneţi dinamită, distrugeţi şi plantaţi copaci pe locul care a fost pângărit”, scria Llosa în 1995. Era o metaforă? Era pragmatism? Ce a vrut să spună autorul? De atunci au trecut 16 ani şi toate au rămas la locul lor.

Pasaje din editorialul publicat de Mario Vargas Llosa în “El Pais”, la 22 octombrie 1995. Intertitlurile aparţin redacţiei.

Jocuri de noroc şi oameni de cultură

Dacă toate instituţiile din România ar fi trecut de la dictatura stalinistă a lui Nicolae Ceauşescu la democraţia incertă prezidată de Ion Iliescu, cum s-a întâmplat cu Uniunea Scriitorilor, alt cântec ar fi cântat cocoşul pe insuliţa culturii latine situată chiar în inima slavă a Europei, Dacia. Scriitorii români grupaţi în Uniune au pierdut, după căderea dictaturii din 1989, ajutoarele date de stat, printre care şi o clădire. Dar, cu un simţ al pragmatismului care pare să nu-i caracterizeze pe restul colegilor din întreaga lume, au transformat această clădire de patrimoniu în cazinou-una dintre primele mari afaceri ale noii societăţi capitaliste. Cu banii primiţi din chirie au reuşit să-şi ţină în viaţă publicaţiile, să-şi facă vacanţele literare împreună şi să susţină azilurile pentru bătrânii scriitori. “Să fim autosuficienţi e garanţia pentru independenţa absolută de puterea politică”, îmi explică preşedintele Uniunii, în timp ce ne plimbăm prin camerele pline de coloane şi ornamente ale clădirii Casei Scriitorilor, în stil belle époque (n.r.-în 1995, preşedintele Uniunii Scriitorilor era Laurenţiu Ulici, după ce, în primii trei ani de după Revoluţie, Uniunea fusese condusă de poetul Mircea Dinescu). “Cei două mii de membri ai Uniunii reprezintă toate tendinţele politice din ţară”. (Cu siguranţă e aşa, dar în cele patru zile confuze pe care le-am petrecut la Bucureşti, eu am întâlnit numai scriitori care înjurau Guvernul.) Mafioţii, contrabandiştii, noii îmbogăţiţi, străinii cu scopuri misterioase care joacă la ruletă nu au perturbat conferinţele şi dezbaterile intelectuale, de parcă milionarul român care a construit acest palat, aproape secular, ar fi anticipat, într-un mod providenţial, insolita coabitare a împătimiţilor jocurilor de noroc cu oamenii de cultură, în spatele unor pereţi impenetrabili, surzi.

Bucureştiul-o lume a purei ficţiuni

Nu sunt în postura să ştiu totul dinainte, nici nu am multe certitudini despre viitorul României, fiind prins între opiniile şi informaţiile diverse şi contradictorii pe care le primesc în timpul acestui voiaj neaşteptat la Bucureşti. Oamenii se exprimă fără frică şi-şi formulează criticile iritaţi, însă punctele lor de vedere sunt atât de diverse şi, unele, atât de neverosimile şi disparate, încât, într-un minut, am impresia că mă mişc într-o lume a purei ficţiuni.

Incapacitatea Opoziţiei+două personaje lipsite de charismă:Iliescu şi Constantinescu

Dinspre cei de dreapta, ca şi dinspre cei de stânga, mi se spune că Revoluţia din ’89, care s-a terminat cu umilirea lui Ceauşescu, a fost “furată” de alţii din fostul aparat comunist, nişte şireţi deghizaţi acum în democraţi, care continuă să se înfrupte sub preşedinţia lui Ion Iliescu. Dar când întreb cum de un personaj ca Iliescu, apropiat regimului comunist (pe care unii dintre opozanţii săi îl acuză că ar fi lucrat chiar pentru KGB-ul sovietic) a putut câştiga alegerile, nimeni nu e în stare să îmi dea o explicaţie convingătoare. Mă afund şi mai mult în confuzie când aud că mi se spune, din rândurile clasei de mijloc, de la unii dintre opozanţii cei mai înverşunaţi, că, probabil, Iliescu va câştiga şi alegerile viitoare, pentru că liderul coaliţiei de Opoziţie, rectorul Emil Constantinescu, deşi foarte respectat pentru integritatea şi meritele sale profesionale, nu este cunoscut de către popor şi este lipsit de charismă.Imensa majoritate a românilor repudiază tot ceea ce a însemnat regimul Ceauşescu; asupra acestei chestiuni nimeni nu pare să aibă vreo îndoială. Şi dacă este aşa, cum a putut câştiga alegerile cineva care a fost legat organic de acel regim, aşa cum a fost Iliescu însuşi, dacă alegerile au fost libere şi nu fraudate? Nimeni nu poate dovedi că a existat o fraudă electorală în scrutinul anterior, ori că va fi în cel viitor. Şi-atunci? Atunci, singura explicaţie posibilă este că victoria lui Iliescu se datorează mai degrabă incapacităţii opoziţiei, decât meritelor proprii. Luptele interne şi pulverizarea Opoziţiei în grupuri şi grupuscule fără o identitate definită, incapacitatea de a elabora un program alternativ de guvernare, clar şi atractiv, au prejudiciat-o mai mult decât lipsa de “charismă” a profesorului Constantinescu (nici Iliescu nu-mi lasă impresia unui personaj cu mult mai charismatic).

Iliescu despre Iliescu: „prudenţă, calm, atitudine constructivă”

Iliescu este rece, calculat, amabil şi sigur de el. Are răspunsuri la toate întrebările, mai ales la cele incomode: a fost comunist, secretar al Tineretului comunist, ministru şi membru al Comitetului Central al PCR. Însă, în 1971, când l-a însoţit pe Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, şi când dictatorul român şi-a exprimat entuziasmul faţă de modelul instaurat de Mao şi de Kim Ir Sen, el, zice Iliescu, s-a distanţat de Ceauşescu. “Aţi fost epurat?”, l-am întrebat. “Îndepărtat”, m-a corectat. Asta însemnând: trimis în provincie, cu răspunderi administrative de mâna a doua, şi, după aceea, degradat în ierarhie şi pus şef al unei edituri tehnice. Din acest birou al editurii a plecat în 22 decembrie 1989 să se alăture populaţiei din Bucureşti care ieşise în stradă ca să lupte împotriva tiraniei. Şi aşa, datorită prudenţei, calmului, atitudinii constructive şi talentului organizatoric – o spun aşa cum mi-a spus-o Iliescu – a ajuns rapid la vârful puterii politice, unde s-a instalat foarte bine şi-a decis să tot rămână.

“Unele regimuri politice mor mai târziu decât tiranii care le-au condus”

Inginerul Ion Iliescu şi poetul Joaquín Balaguer (n.r. – de trei ori preşedinte al Republicii Dominicane) se aseamănă ca două picături de apă. Amândoi au prosperat graţie unei rare abilităţi de a fi reuşit să se facă utili fără să pară periculoşi dictatorilor pe care i-au servit – generalul Trujillo şi Nicolae Ceauşescu -, şi de a fi păstrat distanţa potrivită faţă de ei (fără să sufere din această cauză), pentru a putea mai târziu, odată cu venirea democraţiei, să joace ca şi când ar fi fost, sub acoperire, democraţi. Şi ambii au continuat să prospere în democraţie, în nişte vremuri când ţările lor, ajunse în haos şi fără experienţă, aveau nevoie de conducători abili, capabili să impună o direcţie societăţii în derivă. Amândoi sunt dovada vie că unele regimuri politice mor mult mai târziu decât tiranii care le-au condus.

La Olăneşti…

Pe Ceauşeşti i-au mâncat demult viermii, dar poporul român va avea nevoie de timp, de efort şi de imaginaţie pentru a se rupe definitiv de moştenirea pe care a lăsat-o celebrul cuplu.Am refuzat să vizitez Casa Poporului – o construcţie oribilă făcută din beton armat şi megalomanie, edificiu babilonian în care Ceauşescu a investit sume uriaşe de bani şi care acum îşi etalează urâţenia şi inutilitatea pe locul unui fost cartier al Bucureştiului. Dar chiar şi fără această vizită, nu am putut scăpa de mania fostului dictator.În Carpaţi, lângă Olăneşti, la poalele unei păduri scăldate în lumina aurie de toamnă, apare dintr-o dată ultima construcţie a lui Ceauşescu: masivă, ţipătoare, inoportună, absurdă, făcută din tone de ciment, umplută cu tot felul de covoare, candelabre de cristal, oglinzi uriaşe, draperii, marmură. România e plină de astfel de case de odihnă, apărute din senin. Cea de la Olăneşti e ultima din această serie. Fusese pregătită pentru ca Ceauşeştii să-şi petreacă acolo Crăciunul lui 1989. Şi casa i-a aşteptat cu piscina încălzită, cu eliportul şi sala de biliard pregătite. Numai întreţinerea acestei case i-a costat enorm pe români. Şi acum? Ce să facă cu ea? S-o vândă? Cine ar cumpăra-o? S-o transforme în hotel? Deşi e gigantică, nu are decât cinci dormitoare. Nici de casă de vacanţă nu e bună, decât dacă reînvie “Cetăţeanul Kane” şi vrea să se refugieze în singurătatea dintre Valahia şi Transilvania. Ce să facă, aşadar, societatea românească de tranziţie cu ultimul cadou lăsat de Ceauşescu. Cei care mi-au arătat casa au crezut că glumesc când le-am spus că, după părerea mea, ar trebui pusă dinamită, distrusă cu tot ce are înăuntru şi plantaţi copaci pe locul care a fost pângărit.

Mario Vargas Llosa s-a născut la 28 martie 1936, în Arequipa, Peru. A publicat peste 25 de cărţi (romane şi eseuri). A primit premiul Nobel pentru Literatură în 2010. Motivaţia juriului a fost: “pentru cartografierea structurilor puterii şi pentru imaginile energice ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individuale”.Llosa are o rubrică permanentă în pagina de opinii a cotidianului spaniol „El Pais” încă din 1977.

România în 1995

Mario Vargas Llosa a văzut România într-una dintre cele mai negre perioade ale sale. În 1995 inflaţia ajunsese la 60%. Sărăcia scotea oamenii în stradă, la greve. Sute de mii de studenţi şi muncitori îşi strigau furia în fiecare lună şi continuau să creadă că se pot îmbogăţi numai prin circuite de întrajutorare de tip “Caritas”. Guvernul demarase acţiunea cuponiada, chemând cetăţenii să se “privatizeze”. Însă nimeni nu avea încredere. Murea la Bucureşti Corneliu Coposu. Emil Cioran se stingea în acelaşi an, la Paris. 59 de oameni sfârşeau tragic la Baloteşti, în cel mai grav accident aviatic din istoria României.

Imagini din România anului 1995. Foto: capturi Pro TV (România te iubesc)

Eşecul politic al lui Llosa

Tinereţea lui Llosa a fost marcată de interesul pentru Marxism şi de simpatia faţă de ideile revoluţiei cubaneze. În anii ’70 a “întors armele” şi a trecut în tabăra militanţilor liberalismului. În 1987 a devenit liderul partidului „Mişcarea Libertăţii”, iar în 1990 a candidat la preşedinţia statului Peru. A fost învins în al doilea tur de scrutin de Alberto Fujimori, dictatorul care a fugit de la Lima în 2000 şi şi-a dat demisia prin fax.A doua zi după ce a pierdut alegerile, Llosa a luat un avion spre Europa şi s-a reîntors la preocupările sale literare. Într-un interviu oferit ziarului „Cotidianul”, în 2005, spunea:„Nu, nu aş mai intra în politică. Atunci am crezut că pot să-mi ajut ţara să reziste ameninţărilor împotriva democraţiei noastre”.

Sursa:www.adevarul.ro