Pif, exponatul singuratic

Revista „Pif Gadget“, unul din simbolurile copilăriei „decreţeilor“, este sărbătorită la Sala Dalles, din Capitală, într-o sală mare, cu puţine exponate şi vizitatori scumpi la vedere.

Cum poţi scrie despre ceva prea puţin cunoscut la nivel personal? Despre ceva pe care nu l-ai trăit la adevărata intensitate, ci doar intuit vag, recompunând elemente ulterioare? Cum te poţi pune în pielea oamenilor pentru care bucăţile astea de hârtie, colorate ţipător, au reprezentat copilăria, pretexte de discuţii cu colegii şi cu prietenii, sau de schimburi complicate? Ce poate câinele ăsta, cu surâsul pe buze, transformat în biped şi cu „braţele” larg deschise, să-i transmită unuia pentru care una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei este imaginea cu Ceauşescu zburând de pe acoperişul CC-ului?Cu aceste întrebări în minte (poate nu formulate chiar atât de frumos) am pătruns în Sala Dalles din Capitală, ademenit în ultimele zile de un afiş de un galben strident, pe care scria mare: „Pif în România, un erou al Epocii de Aur”. Pe „Facebook”, lângă afişul de prezentare a expoziţiei, organizată de Institutul Francez din Bucureşti, putea fi citit următorul comentariu: „Acesta este un fanzin (graf-zine) francez, devenit revistă datorită popularităţii sale.Pif, eroul desenat, este simbol pentru naţiunea franceză deoarece prezintă onestitate şi corectitudine. Ca orice fanzin…. Pif a avut libertate…. şi a sfidat regimul totalitarist, cenzura l-a scăpat pur şi simplu. Alături de alte publicaţii (tot fanzine), are onoarea de a fi «gura de oxigen» a tinerilor în «Epoca de Aur». Cu asta ne hrăneam, noi, generaţia decreţeilor”. 1 like.Mă pregăteam, deci, să scriu ceva despre nostalgie. Un articol de presă adevărată, cu tot tacâmul implicat:oameni, mărturii, cifre, atmosferă. Să-i întâlnesc pe „pifioţi” şi să le ascult poveştile despre copilăria într-o lume închisă, speranţe, evadare, „gura de oxigen”… La asta mă aşteptam. Intrarea în expoziţie se face din Sala Dalles, printr-o uşă de termopan de pe care tronează figura surâzătoare a câinelui Pif. Dincolo de această intrare, dai într-o sală uriaşă, cu un apect desprins direct din „Epoca de Aur”.Marea sală goalăExpoziţia „Pif” cuprinde câteva cuburi la intrare, pe care sunt aşezate reviste din colecţia revistei defuncte. În spatele acestora se află nişte bucăţi înalte de carton, imprimate cu pagini, secvenţe sau coperte ale „Pif Gadget”.Într-un colţ se află o plasmă unde îl poţi vedea pe Patapievici vorbind, însă cum sonorul este dat pe mut poţi doar să bănuieşti că ar fi vorba despre destinul revistei „Pif Gadget” sau despre vreo altă problemă culturală. În celălalt colţ, pe un panou sunt agăţate câteva bucăţi de hârtie, scrise în română şi în franceză, mărturii ale unor oameni pentru care „Pif” a însemnat ceva. Tot aici, pe acest panou, printre semnăturile textelor expuse, pot fi găsite şi alăturări teoretic improbabile şi spectaculoase de persoane: Dana Deac şi Cristian Preda. Dincolo de această sală, trecând printre fâşiile unor draperii de plastic, dai într-un adevărat labirint, format din câteva coridoare înguste ce se combină ilogic. Marginile acestor coridoare sunt formate din aceleaşi panouri de carton, pe care sunt imprimate secvenţe din revistă, dar şi câteva scurte prezentări ale persoanelor care şi-au pus amprenta, de-a lungul anilor, asupra destinului „Pif Gadget”.Nimic de vânzare, niciun souvenir, nici măcar vreo insignă sau o fotografie care să-ţi ateste, peste ani, trecerea pe la această expoziţie. Practic, pentru un nou venit, cu vârsta undeva în jurul a 30 de ani, cele câteva cuvinte despre expoziţie şi scurtul text de prezentare a revistei nu sunt deloc în măsură să te dumirească ce a fost cu „Pif Gadget”. Şi în niciun caz nu-ţi oferă indicii despre fenomenul social care a fost, cândva, această revistă.Programul confuzÎn ambele rânduri când am vizitat expoziţia de la Sala Dalles, locul ce-l adăposteşte pe Pif era complet gol. Ori n-au auzit admiratorii şi colecţionarii, ori preferă să nu se calce în picioare.Nimeni nu este în măsură să elucideze această mică dilemă, pentru simplul motiv că niciun reprezentant al organizatorilor nu este la faţa locului. „Vin sigur, dar mai târziu. Nu ştim nici noi ora”, spun două îngrijitoare. Cică au fost oameni la lansare, apoi s-a mai domolit avântul.Poate că a contribuit şi faptul că, măcar aparent, campania de publicitate s-a dus mai ales pe internet, un spaţiu nu tocmai favorizat de cei care în anii 1970-1980 se delectau cu desene imprimate pe hârtie.Nici programul expoziţiei nu e în măsură să-i ajute. În primul rând, acesta nu există. Ieri, la prânz, cele două îngrijitoare au luat decizia să facă ele o hârtie pe care să o lipească pe uşă, să ştie şi omul când să vină. În plus, fiind o sală de expoziţie ce aparţine unui muzeu, luni şi marţi spaţiul este închis pentru vizitatori. În acele zile, căţelul Pif dispare ca erou şi rămâne un simplu exponat închis într-o sală uriaşă şi aproape goală.100 este, potrivit organizatorilor, numărul aproximativ al vizitatorilor expoziţiei, într-o zi lucrătoare.Istoria unei reviste colorate„Pif Gadget” a apărut între anii 1969 şi 1993. O a doua perioadă de apariţie a avut loc în intervalul 2004-2009, dar vânzările erau mult inferioare celor din anii 1970. Revista, o creaţie a Partidului Comunist Francez (PCF), se numea iniţial „Tânărul Patriot”. A apărut ilegal sub regimul nazist, trecând ulterior în legalitate şi schimbându-şi numele, în aprilie 1965, în „Vaillant, jurnalul lui Pif”, onorând cel mai proeminent desen din revistă: cel al câinelui Pif. În septembrie 1970, „Pif” atingea o cifră de vânzări incredibilă:1.000.000 de exemplare! Secretul:achiziţionarea unui „gadget viu”: larvele vii ale unui fluture, a cărui „inimă” putea fi simţită bătând chiar în palma cititorului.Cine mai vine să-l vadă pe PifSunt două categorii de oameni care vin să-l viziteze pe Pif, să-şi vadă eroul „Epocii de Aur” care-a fost: cei pasionaţi, nostalgici, legaţi afectiv iremediabil de căţelul castaniu, şi colecţionarii de bandă desenată în general, care găsesc captivantă orice poveste pe hârtie, indiferent de încărcătura ei istorică. „«Pif» este una dintre revistele-cult, e un subiect special indiferent de epocă. De aceea există şi vizitatori atraşi mai degrabă de arta contemporană, nu numai de nostalgia copilăriei. E un mix de vizitatori”, ne spune Clara Trăistaru, coordonatorul proiectului de la Institutul Francez.Organizatorii sunt mulţumiţi de numărul vizitatorilor. E un flux continuu, aproximativ 100 de persoane vin zilnic, iar în weekend, numărul creşte şi la 150. Se fac şi vizite interactive, nu sunt, doar aşa, nişte cartoane imense, cu imagini ce respiră un aer desuet. În prima săptămână de expoziţie, a venit chiar o dirigintă cu toată clasa sa, le-a arătat adolescenţilor care era dubstep-ul de acum 40 de ani. Iar tinerii sunt interesaţi, întreabă, se preocupă.

La final-catalogul „Pif”Nu le dă nimeni o insignă, o revistă sau măcar un „gadget” tipic pentru profilul lui Pif. Dar lasă, înţeleg şi tinerii că bugetul restrâns şi timpul scurt nu le-au permis organizatorilor să mai condimenteze expoziţia. Oricum, la final, în ultima săptămână, va fi pus în vânzare un catalog al întregii expoziţii, cu reacţiile oamenilor, cu amintirile pasionale ale cititorilor notorii de „Pif”, va fi acest catalog cea mai bună mărturie fizică a existenţei expoziţiei.Pif, din revistă, pe FacebookTematica şi locul central în care este organizată prezentarea fac ca evenimentul să fie destul de vizibil, spun organizatorii. Apoi, e promovat la televiziunea şi radioul publice, la metrou, prin oraş, iar pe internet e şi mai agresiv, îl distribuie adolescenţii pe Facebook pe eroul părinţilor. În plus, vizitele sunt gratis, vin oamenii, de ce să nu vină? Luni şi marţi însă e închis. Sala Dalles este sala expoziţională a Muzeului Naţional de Artă Contemporană, deci funcţionează după programul instituţiei.“«Pif» este una dintre revistele-cult, e un subiect special indiferent de epocă. De aceea există şi vizitatori atraşi mai degrabă de arta contemporană, nu numai de nostalgia copilăriei. E un mix de vizitatori.”Clara Trăistaru coordonatorul proiectului