„Era foarte bună şcoala noastră, iar eu am făcut la Sinaia“

Abia sosit în Franţa, la Nisa, în 1928, Neagu Djuvara a luat premiul I, Prix d’Excellence, în primul an de şcoală petrecut acolo, după ce învățase, mai întâi, trei ani în ţară.

Vorbeşte cea mai frumoasă limbă română care se poate auzi în zilele noastre, deşi, uneori, cu un uşor accent franţuzesc. Povesteşte, de altfel, că şi în familia sa, ca şi în alte mari familii de boieri de acum un secol, în casă se vorbea mai ales în franceză. Româna a „căpătat-o” abia după vârsta de 4 ani şi pentru că bunicul său, diplomatul Trandafir Djuvara, „mare patriot român”, nu suporta că nepoţii vorbesc „mai cu seamă” franţuzeşte. Insomniac de copil, îşi recită poezii din Eminescu, Arghezi şi Victor Hugo ca să poată adormi, unele învăţate acum 80 de ani. Citează de altfel spontan versuri, fără greş, şi-şi aminteşte cu precizia unei minţi exersate de istoric date, nume şi întâmplări peste care au trecut decenii.„Weekend Adevărul”:  Sunteţi născut în august 1916, la câteva zile după intrarea României în Primul Război Mondial…Neagu Djuvara:La trei zile după… Eu am avut, când eram copil şi chiar până am plecat în Franţa, la vârsta de 12 ani, extrase de naştere pe care scria „născut la 18/31 august”, se dădeau ambele date. E ciudat cum comuniştii, când au refăcut sistematic toate actele noastre de naştere, au crezut că e bine să se simplifice şi nu au mai pus numele de fată al mamei. Deci eu eram născut din Marcel Djuvara şi Ecaterina Grădişteanu, pe când acum sunt numai din „Marcel” şi „Ecaterina”, a dispărut numele de familie. Asta iarăşi din cauza comunismului, pentru care nu mai exista familie. Cum am mai povestit, familia mamei a simţit că ea făcea o mezalianţă, căsătorindu-se cu tata. Fiindcă ei, Grădiştenii, erau o familie de mari boieri, adică aveau strămoşi de sute de ani şi cu alianţe prin nu-ştiu-ce Ghica sau Văcărescu, se ajungea de 12 ori la Basarab Întemeietorul. În tabelul de ascendenţă al mamei mele îl găsiţi de 12 ori pe Basarab, din femeie în femeie, ca să zic aşa… Era clar, iar rudele mamei ştiau chestia asta. Aşa că nu priveau foarte bine căsătoria cu un om care era de o inteligenţă superioară, ieşise cap de promoţie de la Politehnica din Berlin, taică-său era diplomat, ministru plenipontenţiar, unchiul său, Alexandru Djuvara, fusese un mare orator parlamentar, de trei ori ministru… Deci era o familie ajunsă, ca să zic aşa, foarte sus, avea şi o vechime de vreo 200 de ani, de pe la 1770, dar pentru gaşca marilor boieri, din care Grădiştenii făceau parte, el era un parvenit, un nou-venit. Deci în cadrul acesta sunt eu născut.

La 10 ani, când era elev al Gimnaziului din Sinaia

Primele cuvinte în ce limbă au fost? Pe vremea aceea, în marile familii boiereşti acasă se vorbea mai ales franceza…

Probabil că am deschis ochii pe franţuzeşte, vorbind cu mama. Într-adevăr, aşa se făcea pe vremea aceea: în familie se vorbea franceza şi la nevoie se lua şi un institutor francez, dar noi am învăţat franţuzeşte acasă. Pe urmă aveam şi o guvernantă din Elveţia, pentru limba germană. Iar din cauza războiului, tata a avut ideea aparent năstruşnică de a-şi trimite soţia şi copiii în Occident, trecând prin Rusia, pentru că tatăl lui (bunicul meu), Trandafir Djuvara, era ministrul României în Belgia. Ori toată curtea şi tot Guvernul belgian erau retraşi în Franţa, în portul Le Havre, căci toată Belgia era ocupată de germani. Şi-atunci, mama a plecat, biata femeie, la vârsta de 33 de ani, deja cu doi copii, unul de 4 ani (Răzvan) şi eu, de un an şi ceva. L-a luat şi pe fratele ei, care era ultimul Grădişteanu, dar înnebunise pe front, să-l ducă la un sanatoriu. Şi cu o mică guvernantă elveţiană, de 20 de ani. Şi după periplul acesta aventuros prin Rusia… Absolut aventuros, fiindcă noi am ieşit din Petrograd (actualul Sankt Petersburg) chiar în ziua Marii Revoluţii de la 25 octombrie 1917… Am trecut pe urmă prin Finlanda, Suedia, Norvegia, pe vapor, printre minele şi submarinele germane, până ce am sosit în Franţa. Carevasăzică, am stat câteva luni în Franţa şi, apoi, în Elveţia francofonă, vreo doi ani, şi după ce s-a terminat războiul, iarăşi în Belgia, până la vârsta mea de 4 ani. Deci, în fond, prima mea limbă a fost franceza.Româna aţi învăţat-o după aceea?Ştiam, totuşi, şi româneşte… Din când în când, îmi mai vorbea mama una-alta şi, mai cu seamă, când în 1919 ne-a găzduit la Bruxelles bunicul… El era român foarte patriot şi era supărat că nepoţii vorbeau mai curând franţuzeşte. Şi atunci ne-a silit să vorbim româneşte. Pe urmă, la 4 ani, am venit în România şi, bineînţeles, foarte curând a dominat româna. Pe la vârsta de 5 ani a început să domine limba română.Cum erau educaţi atunci copiii mici? Evident, nu existau grădiniţe …Nu exista grădiniţă, iar mama l-a dus pe fratele meu, Răzvan, la şcoala primară, dar pe mine, probabil că eram de o sănătate mai fragilă, nu m-a dus. Am făcut primul an de primară la un profesor acasă, unde se adunau vreo patru-cinci copii. Şi de-abia la vârsta de 8 ani, când fratele meu avea 11 ani şi făcuse o gravă pneumonie, am ajuns la şcoală. Medicii o sfătuiseră pe mama să meargă cu el la munte. Aşa era pe vremea aceea felul de a trata riscul de tuberculoză. Aşa că ne-am mutat la Sinaia, când fratele meu avea 11 ani şi eu 8 ani. Mama a vândut căsuţa pe care o cumpărase vânzând cele 50 de hectare de pământ pe care le moştenise şi, în fond, să ştiţi că din punct de vedere financiar, am dus-o destul de greu, relativ cu ce era înainte. Am avut o slujnică în casă, mama nu era obligată să facă şi curat, şi bucătărie… Dar numai o slujnică, să zic aşa, care era şi bucătăreasă. Pentru mediul în care fuseserăm născuţi, eram săraci. Aşa că am făcut trei ani de şcoală primară la Sinaia şi un an de gimnaziu, tot acolo.

Cum era şcoala atunci? Ce materii se făceau?

Foarte bună era! Foarte bună, dovadă că, sosind în Franţa, am făcut aceleaşi lucruri! Mama a hotărât să plece cu noi în Franţa, din motive economice… La noi, viaţa era scumpă, iar ea  era obligată să-şi ţină rangul, pe când în străinătate putea să trăiască într-o cămăruţă de hotel de clasa a III-a. În plus, bunicul meu, Trandafir, era foarte zgârcit, dar pe mine mă iubea. Eram isteţ, eram obraznic, jucam table cu el… Aşa că a hotărât că îmi plăteşte el liceul în Franţa! Era de-acum pensionar şi, ca să scape de frigul de la Bucureşti în cursul iernii, pleca o lună la Paris, patru luni la Nisa… Vă spun, era zgârcit în România, avea o servitoare care umbla cu picioarele goale, dar când mergea în străinătate, mergea numai la hoteluri de patru stele! Asta era foarte tipic românului de acum 100 de ani. Deci bunicul Trandafir a zis că îmi plăteşte el liceul în Franţa. De fapt, şcoala era gratuită, costa numai hrana şi ce ne dădea liceul, cearceafuri, şervete şi mai ştiu eu ce. A venit şi mama câteva luni, stând într-un hotel de clasa a III-a, sărăcuţa, dar liceul mi-a părut foarte dur. Am fost nenorocit în primul an, nu vă pot spune!De ce?La Nisa, cu toate că erau destul de mulţi copii trimişi din străinătate, de pildă fratele meu a fost în clasă cu viitorul rege al Afganistanului, Zahir Khan, iar eu am fost în clasă cu un nepot al sultanului şi, de asemenea, cu doi copii ai regelui Cambodgiei; unul din doi a devenit rege, celălat a devenit prim-ministru, amândoi au fost căsăpiţi de revoluţia aceea groaznică a lor… Mă rog, deci era destul de select în sensul acesta. În schimb masa elevilor, mai cu seamă în internat, era destul de ordinară, mai ales mulţi corsicani, o speţă teribil de agresivă… Foarte negri în cerul gurii! Eu, dimpotrivă, am fost foarte blând, aşa, ca mentalitate. Şi-mi aduc aminte că bietul frate-meu odată s-a bătut cu un corsican. Parcă-i văd la pământ, şi eu sufeream că-l vedeam ba deasupra, ba pe dedesubt… cum se bătea cu corsicanul.Îngrozitor!…Gândiţi-vă un lucru: nu eram la un liceu ţinut de o congregaţie catolică pentru familii bogate… Nu! Eram la un liceu de stat, ca pe vremea lui Napoleon! Acolo eram trezit la şase dimineaţa cu toba! Şi cu toate că eram la Nisa, unde lumea îşi închipuie că e cald, noaptea tot erau două – trei grade sub zero şi dimineaţa ne sculam şi ne spălam cu apă rece. Şi vă dau încă un amănunt foarte interesant, şi anume că din dormitorul acela de vreo 35 de copii, numai Răzvan şi Neagu Djuvara se spălau până la piept în apă rece în fiecare dimineaţă. Francezii se spălau numai pe dinţi şi dădeau cu apă pe păr ca să se pieptene! Nu se spălau pe de-a-ntregul decât joia, sub duş cald.Ziceaţi că şcoala de la noi era bună. Cum v-a ajutat când v-aţi mutat în Franţa?La francezi, pe vremea aceea, cel puţin, se începea latina din primul an de liceu. Eu, de pe atunci aveam ambiţia să fac şi latină, şi greacă. Erau sectoarele cele mai selecte, cele mai grele. Şi cum latina se începea din anul I, deşi eu făcusem deja un an de liceu în România, m-am băgat oarecum la un an mai vechi decât vârsta mea, adică mai toţi colegii mei aveau 11 ani şi eu aveam 12. Dar afară de latină, mai toate materiile erau aceleaşi cu cele pe care le făcusem în ţară. Şi matematica era aceeaşi, şi geografia era aceeaşi, şi istoria antică…Totul era la fel. Şi atunci mi-am dat seama că în România se făcea carte. Dovadă este că am avut premiul I din primul an, după ce am sosit în Franţa, am luat Prix d’Excellence. Era foarte bună şcoala noastră, şi eu nici măcar nu făcusem la Bucureşti, făcusem la Sinaia un gimnaziu cu profesori dintre care unii nici nu erau profesori de meserie. Era un medic care preda ştiinţele naturale… şi aşa mai departe.Sport în recreaţieCe făceaţi în pauze? Cum vă jucaţi? Probabil că atunci nici fotbalul nu era aşa de popular…La liceul de la Nisa, din păcate, era. Se făcea fotbal şi mie nu îmi plăcea, nu eram bun. Curtea lor, în fond, era aşa de deosebită de ceea ce ar fi făcut britanicii, de pildă, sau chiar anumite şcoli private franceze, unde exista totuşi o grădină, un pom, o iarbă, ceva. Nu: acolo era nisip, uscăciune…

Cu soţia, la sfârşitul anilor ’40 

Dar aici, în România, cu ce vă jucaţi înainte să plecaţi?Ne jucam, mai cu seamă când mergeam în vacanţă la Techirghiol, cum eram orfan de război, aveam dreptul să mergem câte o lună… Mergeam cu mama, la băi de nămol. Aveam deja reumatisme la genunchi la vârsta de 9 ani. Acolo făceam fel de fel de jocuri de plajă, „Hoţii şi vardiştii”, „Ţurca”, la fel ca toată lumea. Iar în Franţa, vă spun, fotbalul cam domina în curtea aceea, mai primeai şi mingea în bot, mie nu-mi plăcea. Dar jucam foarte mult, şi eram foarte bun la chestia asta, jocul „Mingea moale la perete”, cu o minge cam de talia unei mingi de tenis, dintr-un material suplu, un fel de cauciuc, pe care o aruncam la perete. Eram ori doi, unul împotriva celuilalt, ori grupuri, doi împotriva altora doi, ca şi când ar fi fost o partidă de tenis. La perete era o linie albă cu cretă şi arăta că n-aveai voie să dai sub linia aceea. Eram pasionat de chestia asta în timpul recreaţiilor.“Am făcut primul an de primară la un profesor acasă, unde se adunau vreo patru-cinci copii.”“Bunicul meu, Trandafir, era foarte zgârcit, dar pe mine mă iubea. Eram isteţ, eram obraznic, jucam table cu el… Aşa că a hotărât că îmi plăteşte el liceul în Franţa!”“Bietul frate-meu odată s-a bătut cu un corsican. Parcă-i văd la pământ, şi eu sufeream că-l vedeam ba deasupra, ba pe dedesubt… cum se bătea cu corsicanul.”„Dacă aş avea 20 de ani mai   puţin, aş candida la Preşedinţia ţării, iar MRU  să fie premier”„Weekend Adevărul”: Practicaţi sporturi precum tenis sau rugby…?Neagu Djuvara: Am învăţat şi tenis până când am făcut la vârsta de 13-14 ani un tennis elbow şi toată viaţa nu am putut să mai joc. Tendonul se crăpase. Dar tot pe-atunci, în al doilea an de când eram în Franţa, am sărit un an de şcoală, ca să recapăt egalitatea de vârstă cu colegii mei. Bunicul meu a fost furios. A încetat de a-mi plăti şcoala de supărare şi n-a mai vorbit cu mama până la moarte. Aşa era caracterul lui. Dar, într-un fel, bunicul avea dreptate, mi-au trebuit vreo doi, trei ani ca să regăsesc întâietatea în clasă. Şi chiar premiul I nu l-am mai avut decât în ultimul an de şcoală, pe care l-am făcut la Paris. Din cauza faptului că am lipsit un an de latină, când se începea să studiezi într-adevăr autorii, am dus-o greu vreo doi, trei ani. Adică nu mai eram chiar în fruntea clasei. Dar, mă rog, eram totuşi bunicel şi mi-aduc aminte că mama, venind şi ea câteodată câteva luni la Nisa, s-a dus să-l vadă pe profesorul meu când eram clasa a II-a. Dar francezii socoteau invers, pentru ei primul an de şcoală era clasa a XI-a, aşa că în anii de aici, clasa a II-a era penultima înainte de primul Bacalaureat, să spunem, în cifrele de astăzi, în clasa a X-a. Aveam vreo 15 ani. Mama avea toată încrederea, ştia că sunt un elev bun, aşa că nu controla, dar s-a dus de politeţe să vorbească cu profesorul, un tip extrem de simpatic şi de deştept, trecut prin L’École Normale Superieure, care formează de regulă profesori universitari, dar câteodată, excepţional, şi câţiva profesori de liceu. Şi se duce mama să-l vadă ca să-l întrebe cum îmi merge. Şi atunci el spune că în principiu sunt cam zburdalnic, e cam inegal în rezultate, dar să stea liniştită că sunt cel mai deştept din clasă. Vă daţi seama că mama s-a bucurat… Şi să vă mai dau un exemplu, cu acelaşi profesor. Aveam, din când în când, examene de recitaţie.

La reuniunea Comisiei fluviului Niger, în Lagos, 1967

Ce recitaţi?Erau poezii scrise de poeţi celebri. Iar acest profesor, Monsieur Musseau, mi-a dat să recit un poem celebru al lui Victor Hugo, din „Legenda Veacurilor”. Se cheamă „Booz Endormi”. Mi se pare că noi zicem Boaz, este bunicul lui David din Biblie. Şi Boaz visează că din burta lui se ridică un arbore uriaş, care se termină cu un zeu. Adică jos e un rege, David, şi sus este un zeu care moare, Iisus Hristos. Şi poezia aceasta, chiar m-am întrebat dacă Eminescu nu a cunoscut-o şi încă felul în care povesteşte visul acelui strămoş al sultanilor otomani, „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie şi-o schimbă, / La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; / Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. /Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară…” Asta aduce niţel cu poezia lui Hugo, unde, tot aşa, Boaz visează cum din burta lui creşte un arbore uriaş. Jos este un rege care cântă, David, şi sus este un zeu care moare, Iisus Hristos. E foarte frumoasă poezia! Şi iată-mă recitând această poezie la examen. Profesorul Musseau ne punea cu faţa la tablă, ca să nu ne facă semne cei din clasă sau să râdem… Şi deci eram cu dosul la clasă şi cu nasul spre tablă şi recitam, iar când am terminat, Musseau mi-a spus:„C’est pas mal!”, adică, în traducere românească, „Nu e rău!” Dar în franceză când spui „C’est pas mal!” e mai mult decât ar fi spus că e bine, e un fel de „Nu e rău deloc!”, adică era un fel de compliment. Iar acest „Booz Endormi”, îl pot recita integral şi astăzi, după 80 de ani! Îl repet din când în când în insomniile mele, după cum repet tot „Luceafărul” şi alte poezii de Eminescu şi de Arghezi…Şi funcţionează recitarea de poezii pentru tratarea insomniilor?Nu prea. Şi sufăr de ele de când eram copil, chiar când eram intern la liceu. Îi vedeam pe toţi cum se culcă la ora nouă. După cinci minute, sforăia tot dormitorul. Şi eu auzeam sunând ceasornicul:nouă şi un sfert, nouă jumate, zece fără un sfert… Acum, adorm destul de repede, să spunem în primele 20 de minute, dar pe urmă, în cursul nopţii, mă trezesc de mai multe ori. Şi atunci îmi recit poeziile acestea, şi pe cele frumoase şi nobile, dar şi unele mai deocheate, pe care le ştiu din Franţa, că acolo au nişte poezii nemaipomenite în domeniul acesta! Dar în acelaşi timp, în insomnii, de foarte multe ori, îmi fac lucrările, adică îmi vin în minte bucăţi întregi din cartea la care lucrez. Multă vreme am ţinut un reportofon la capul patului şi apăsam pe un buton şi fiindcă aveam impresia că am găsit o frază deşteaptă în problema care mă preocupa, apăsam pe un buton şi înregistram. Şi a doua zi dimineaţa vedeam dacă e bună sau doar mi-am închipuit că e bună… În orice caz, era un fel de a scrie.Povesteaţi, mai demult, că citeaţi în franceză înainte de culcare, pentru a vă fixa mai bine limba în minte.Asta e de când am venit de la Nisa la Paris. Mama a ales un liceu mare, dar asta iarăşi l-a supărat pe bunicul meu, că nu era unul din cele trei-patru licee clasice din Cartierul Latin, ci într-un cartier mai recent, în arondismentul al 16-lea. De ce a ales mama acel liceu? Fiindcă se întâmpla ca directorul, pe franţuzeşte se spunea „le proviseur”, era acelaşi ca la Nisa, deci mă cunoştea. Şi, într-adevăr, a fost foarte important, fiindcă m-a clasat unde trebuia… Iar când am sosit acolo, de acum în clasa I, „La premiere”, care corespundea cu clasa a XI-a de la noi, erau trei categorii:cei care nu făceau nici Latină, nici Greacă, şi erau în clasa B. Erau cam jumătate din elevi, poate puţin mai mult, că era mai uşor. Două treimi din jumătatea care rămânea făceau numai Latină, şi o treime, ultimii, cel mai puţin numeroşi, dovadă că număram doar 26 în clasă, făceau şi latină şi greacă. Şi iată-mă sosit la Paris într-o astfel de clasă. Iar dacă la Nisa, stilul era să fii aşa, puţin şleampăt, ne ştergeam peniţele pe halatul acela cenuşiu pe care îl aveam, la Paris toţi ceilalţi erau îmbrăcaţi spilcă:cu cravată, câteodată chiar cu cămăşi plastronate… În timp ce eu eram lăbărţat, aveam nişte espadrile, nişte pantaloni mai nu-ştiu-cum, o cămaşă deschisă, un halat pătat cu cerneală… Aveam aerul că eram un sălbatic. Dar nu mi-au trebuit multe luni ca să mă dau pe brazdă, că i-am văzut pe ceilalţi şi am început şi eu să mă îmbrac frumos, să port cravată şi chiar am cumpărat nişte cămăşi cu plastron… Iar profesorul nostru de franceză, latină şi greacă era un evreu, cu o figură… parcă era scoasă din caricaricaturile de evrei din „Porunca vremii” (n.r. – revistă antisemită românească din perioada interbelică). Îl chema Monsieur Moog, dar era ieşit de la L’École Normale Superieure şi era un excelent profesor. Şi datorită felului cum am lucrat cu el, am avut în anul acela iarăşi un premiu de excelenţă, însă împărţit cu fiul lui Citroën, Bernard Citroën, care era mai bun la matematică, fizică şi chestii din astea. Şi atunci, directorul liceului şi profesorii care s-au adunat la sfârşit de an au zis că ne dau la amândoi, juma-juma, am avut ce se numeşte „premier prix Ex aequo”, adică la fel. Eu eram mai bun în litere, el era mai bun în matematici. Revin la ce mi-a spus acel Monsieur Moog în prima lună, când am sosit acolo. Un sfat, ca să scrii bine franţuzeşte. A zis să ne alegem un foarte bun stilist. Un scriitor poate să fie mare, cum a fost Balzac, genial, dar care scria, iertaţi-mi expresia, la „F…-i mă-sa!”, pentru că scria enorm, din asta trăia, stătea seri întregi, arunca hârtiile pe jos după ce le scria… Nu şlefuia deloc scrisul lui. Un scriitor poate fi genial, fără să fie stilist. Ne-a zis să nu luăm nici pe unul prea vechi, cum ar fi un mare scriitor din veacul al XVIII-lea, fiindcă, totuşi, e o limbă care s-a învechit, să luăm un mare scriitor din veacul al XIX-lea sau XX. Şi ne-a dat patru nume: Flaubert, cu „Madame Bovary” sau „Salammbô”, Guy de Maupassant sau Pierre Loti, marinarul acela care a fost prieten oarecum cu Carmen Sylva, regina Elisabeta, sau unul care era contemporan… Şi în fiecare seară, când ne culcăm, timp de jumătate de ceas, să citim o pagină, încet. Numai atât, să o citim încet. După trei luni eram primul la franceză. (râde) Cred că am fost singurul din clasă care a urmat sfatul acela. Am luat „Salammbô”, pentru că aveam deja o slăbiciune pentru istorie, iar acesta era un roman istoric, cu o revoltă de sclavi în Cartagina. Şi citeam o pagină încet, în fiecare seară, adormind cu acea muzică a frazelor în urechi;după trei luni, eram primul la franceză.Restanţe în anii ’30Cum a fost în facultate, mai ales că v-aţi făcut o bună parte din aceste studii în preajma războiului…?De când eram tânăr, poate chiar din clasa XI-a, când m-am dus la Paris, eram liber joia după-masă şi sâmbăta după-masă şi în loc să mă duc să mă distrez, la cinema sau să mă plimb pe Bois de Boulogne, mă duceam la Biblioteca Sainte-Geneviève şi citeam cărţi de istorie în funcţie de ce învăţam la şcoală, ca să mai perfecţionez ce ştiam. Aveam deja pasiunea istoriei. Când am ajuns la anii de universitate, m-am înscris la două facultăţi: la Istorie şi la Drept. De ce? Pentru că mi-am făcut socoteala că nu o să-mi pot câştiga viaţa cu Istoria şi pentru asta era Dreptul. Am făcut în silă Dreptul, ducându-mă la toate cursurile de Istorie şi doar când puteam la cursurile de Drept, închipuindu-mi că pot trece examenele citind după policopiate. Ce însemna asta? Se stenografia cursul fiecărui profesor, se multiplica şi se vindea. Şi dacă nu treceam în iunie, mă duceam în septembrie, după ce toată vara, pe plajă la Mamaia, citeam cursurile pentru toamnă. Şi mi-a reuşit, până la sfârşitul celui de-al doilea an, care era mai greu. Am picat şi a trebuit să repet anul, aşa că licenţa la Drept, care se făcea în trei ani, eu am luat-o în patru. Mai târziu, cu o licenţă în Istorie şi una în Drept, m-am gândit: „Hai să fac şi un doctorat în Drept!”. Şi băgaţi de seamă că eram deja însurat, m-am căsătorit după licenţa în istorie. Şi cu toate că eram însurat şi aveam şi-un copil, am făcut doctoratul în Drept. Şi bine am făcut, că am fost în câmpul muncii, cum se spunea în socialism, timp de 50 de ani! Numai pe baza acelui doctorat în Drept! Iar istoria nu am putut să o practic decât sâmbăta, duminica, a fost un exerciţiu de vacanţă.

Şi, până la urmă, câte limbi străine vorbiţi?Stau foarte prost! Pentru lucrările mele de istorie am avut nevoie de nouă limbi. Trebuia să citesc câte un text latinesc, să înţeleg mai mult sau mai puţin bine un text în greaca veche, am învăţat şi ceva sârbo-croată, dar nu ştiu să vorbesc, ştiu doar să citesc, dacă mă ajut şi de un dicţionar, italiana o înţeleg când o citesc, dar nu pot s-o vorbesc… Germana am vorbit-o curent când eram copil, acum – iarăşi nu mai sunt în stare să fac o conversaţie pe nemţeşte, dar pot să citesc, dacă am un dicţionar lângă mine, fără mari probleme. Acum 20 sau 30 de ani am citit din (n.r. – Martin) Heidegger în original, în germană. Deci puteam să citesc filosofie germană. Dar, cu adevărat bine, vorbesc şi scriu doar în franceză şi română. Engleza am învăţat-o foarte tardiv, de asemenea, pe la 30 şi ceva de ani… Iar acum nu mai vorbesc idiomatic English şi, să vă spun cinstit, nu pot citi un roman în engleză. Nu-l înţeleg bine, îmi trebuie un dicţionar la fiecare juma’ de pagină. Mai cu seamă dacă e un roman poliţist, în care se foloseşte şi slang, expresii populare… Deci în fond nu vorbesc bine decât două limbi-franceza şi româna, iar ajutat de dicţionare pot să citesc în germană, în italiană, în sârbă şi bineînţeles în latină şi greaca veche. Deci, încă o dată:cu dicţionarul în mână mă pot folosi de mai multe limbi, dar de vorbit-vorbesc bine numai două:franceza şi româna, şi a treia, şchioapă, engleza.Pentru un om care are o evidentă pasiune pentru studiu, cum se văd rezultatele examenelor de Bacalaureat din ultimii ani? Anul trecut, într-o primă etapă, şi în condiţiile unei supravegheri severe, nu au luat nici jumătate din candidaţi…Am să vă spun un lucru supărător:la noi s-a dezvoltat mai rău decât oricând, în ultimii 60 de ani de comunism,   hoţia, trişarea, minciuna, furtul! La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nicicopiii. Dacă aş fi preşedinte al Republicii, aş face o mare adunare de învăţători şi aş spune că pentru 10-20 de ani să se pună accentul, din şcoala primară, pe cinste! La noi, ideea de a şmecheri e considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie. Deocamdată, sigur că e nevoie de sistemul ăsta de supraveghere, dar pentru lunga durată trebuie să schimbăm mentalitatea, încă de la şcoala primară. Să-i învăţăm că una din cele 10 porunci este „să nu furi”!După campania prezidenţială din 2009 v-aţi plâns că aţi fost purtat „ca o vază” prin faţa electoratului de candidatul liberal Crin Antonescu. V-aţi mai implica acum în vreo campanie?Nu, pentru că mi-am dat seama că toţi sunt o apă şi-un pământ. Iar ceea ce a ieşit din ultimii 60 de ani de comunism şi cripto-comunism este o lume politică în care toţi sunt cam de-aceeaşi calitate. Iar astăzi, dacă s-ar aplica justiţia, ar începe procesul lui Ion Iliescu şi al acoliţilor săi, din cauza cărora au murit la Revoluţie cel puţin o mie de oameni. Or, asta este crimă! Iar această crimă nu este judecată, iar urmaşul lui Ion Iliescu, Victor Ponta, e acum prim-ministru. Aşa că de ce să mă mai implic, dacă toată lumea e din aceeaşi zeamă de murătură?Dacă Mihai Răzvan Ungureanu, pentru care aveţi o simpatie mărturisită în mai multe rânduri, v-ar cere, totuşi, să-l sprijiniţi…?Nu doar că aş face-o, dar dacă aş avea 20 de ani mai puţin m-aş prezenta eu candidat la Preşedinţia ţării, şi el să fie prim-ministru! Fiindcă el, dacă într-adevăr doreşte să fie preşedinte, greşeşte! Fiindcă, după Constituţie, şi el nu e un om care să violeze Constituţia, nu are interesul să fie preşedinte! Ar avea nevoie ca preşedinte să fie un om ca Andrei Pleşu, şi el să fie prim-ministru! Că la noi Prim-ministrul are putere, după Constituţie. De altfel, mie mi se pare că e singurul tip capabil pe care-l avem şi care ar putea să facă treabă. “Copiii ăştia sigur că trişează (n.r. – la Bac), pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie. ”“Ce a ieșit din ultimii ’60 de ani de comunism și cripto-comunism este o lume politică în care toți sunt cam de aceeași calitate.”“De ce să mă mai implic dacă toată lumea e din aceeași zeamă de murătură?  ”“Am făcut în silă Dreptul, ducându-mă la toate cursurile de Istorie şi doar când puteam la cursurile de Drept.  ”“Dacă nu treceam în iunie, mă duceam în septembrie, după ce toată vara, pe plajă la Mamaia, citeam cursurile pentru toamnă.  ”CV-Doctor în Filosofia Istoriei-Data şi locul naşterii:18/31 august 1916, Bucureşti-Familia:o fiică, Domnica, o nepoată, Sandra, o strănepoată, Zoe-Studiile şi cariera:-1937:licenţa în Istorie, Universitatea Sorbona, Paris-1938:licenţa în Drept, Universitatea Sorbona, Paris-1940:doctorat în Drept, cu teza „Le droit roumain en matière de nationalité”, Universitatea Sorbona, Paris- 1941-1942: ofiţer combatant, apoi în rezervă, pe front; rănit la Odessa (Ucraina), în operaţiunea de cucerire a oraşului care s-a soldat cu pierderi masive pentru Armata Română- 1943: devine diplomat în Ministerul român al Afacerilor Externe, prin concurs- 1944-1947: trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, rămâne în Suedia ca secretar de legaţie- 1947-1961: se refugiază în Franţa, lucrând pentru Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Români, Radio Europa Liberă şi Fundaţia Universitară „Carol I”-1961-1984:consilier diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, profesor de drept internaţional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey-1972:docenţa, în Filosofia Istoriei, Universitatea Sorbona, Paris-1984-1989:secretar general al Casei Românești de la Paris-1990:revine în ţară-1991-1998:profesor la Universitatea Bucureşti-Locuieşte în:Bucureşti