Își permite UE să ajungă la zero net până în 2050? Nu costă decât 1,3 trilioane euro pe an, iar din 2030 crește la 1,54 trilioane pe an

Subiectul fierbinte, când vine vorba de lupta împotriva schimbărilor climatice, este finanțarea costisitoarelor proiecte pentru atingerea așa-numitului zero net până în 2050. De exemplu discuțiile de la reuniunea sub egida Națiunilor Unite COP29 de la Baku au constat în asigurarea unei finanțări generoase pentru tranziția verde în țările sărace și în curs de dezvoltare, deziderat neatins însă.

Problema finanțării politicilor verzi este stringentă și în Uniunea Europeană, în ciuda țintelor ambițioase pe care și le-a propus. Recent, Bruegel, celebrul think tank cu sediul la Bruxelles, a calculat cam cât i-ar costa până în 2050 pe europeni să atingă obiectivul „zero net” al Green Deal-ului promovat de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Din concluziile acestui studiu rezultă că este greu de crezut că Uniunea Europeană își poate permite să plătească facturile pentru a realiza tranziția verde mult visată.

Publicat săptămâna trecută, raportul Brugel arată că pentru ca UE să-și atingă obiectivele, statele membre trebuie să cheltuiască 1,3 trilioane euro în fiecare an până în 2030. În continuare factura pentru tranziția verde crește la 1,54 miliarde euro anual până în 2050.

Subevaluări în calculele verzi ale Comisiei Europene

Brugel a structurat cheltuielile pentru tranziția climatică în trei categorii: pentru producția de energie, cererea de energie și sectorul transporturilor. Dar este posibil să fie omisiuni importante pentru că nici UE nu a inclus chiar toate cheltuielile, omițând de exemplu costurile de finanțare care ar putea fi semnficative. După cum subliniază Bruegel, „costul finanțării investițiilor va fi semnificativ pentru companiile cu probleme de cash-flow, iar finanțele publice vor trebui să intervină cu instrumente de reducere a riscurilor pentru a sprijini investițiile private”.

Aceasta înseamnă că Uniunea Europeană trebuie să intensifice subvenționarea pe toate palierele care presupun tranziția energetică pentru a motiva investitorii privați să se implice în finanțarea proiectelor care duc la reducerea emisiilor. Aceasta este o sarcină foarte dificilă în contextul actual, în care tehnologiile „verzi” au o cerere foarte redusă, în ciuda programelor ample guvernamentale sub formă de subvenții.

Comisia Europeană mai omite și alte costuri generate de planul său de tranziție. Astfel, nu sunt luate în calcul costurile de producție pentru realizarea tranziției, și care ar putea fi de asemenea foarte mari. După cum notează Bruegel, dezvoltarea capacităților de producție locale în conformitate cu politica care prevede ca 40% din necesarul tehnologic să fie realizat în interiorul UE ar necesita investiții suplimentare de 100 de miliarde anual până în 2030.

Guvernele iau banii cu o mână și îi împart cu alta

La problema finanțărilor verzi continuă să se adauge noi elemente, iar cine va putea să le rezolve și cum o va face este neclar. Deoarece lucrurile se complică deși investitorii sunt doar guvernele și captalul privat.

Prin definiție, guvernele încasează prin taxe și impozite bani de la contribuabili. Deci partea de contribuție a guvernelor la atingerea obiectivului de net zero, provine de fapt de la cetățenii care plătesc impozite și votează. Dar cu un program Green Deal care devine din ce în ce mai scump, guvernele trebuie să găsească mult mai mulți bani decât estimau anterior pentru implemntarea tehnologiilor verzi, iar aceasta înseamnă taxe mai mari, în timp ce îi stimulează pe proprii contribuabili să adopte stiluri de viață mai ecologice deci și mai scumpe.

„O cerință foarte importantă în perioada 2025 – 2030 va fi abordarea implicațiilor complexe ale locuirii și decarbonizarea transporturilor, domenii în care reducerile de emisii au fost până în prezent relativ mici. Pentru evitarea reacților politice negative trebuie oferite stimulente financiare gospodăriilor pentru a adopta tehnologiile verzi mult mai costisitoare”, se arată în raportul Bruegel.

Cum va rezolva Comisia Europeană această problemă este deocamdată o întrebare fără răspuns, deoarece totul se reduce la faptul că guvernele iau bani de la oameni cu o mână și îi dau înapoi cu cealaltă. Scopul final fiind reducerea până în 2030 a emisiilor de dioxid de carbon cu 55% față de nivelul din 1990 și atingerea obiectivului final de zero net până în 2050. Însă ultimele evenimente politice petrecute în unele state membre ale UE, în special în Franța, Germania și România, demonstrează că această strategie de a ajunge la zero net nu funcționează.

Integrarea politicilor naționale în Green Deal

Iar situația s-ar putea deteriora și mai mult în viitorul apropiat dacă vor fi adoptate ideile prezentate de Brugel pentru ca Comisia Europeană să strângă banii necesari finanțării tranziției verzi. Propunerea constă în fuziunea efectivă a tuturor politicilor naționale în concordanță cu Green Deal-ul european. În prezent, UE încearcă să-și atingă obiectivele climatice care implică Programele Naționale pentru Energie și Climă (PNEC). Brugel spune că pentru ca acestea să devină eficiente, PNEC-urile „trebuie transformate în strategii naționale reale de investiții verzi, oferind un punct de referință pentru investitori, alte părți interesate și cetățeni pentru luarea deciziilor de investiții”.

În continuare, în același raport citim: „Guvernele trebuie să fie obligate să introducă în PNEC-urile lor o analiză detaliată a acțiunilor, de jos în sus, a nevoilor de finanțare a investițiilor ecologice și o foaie de parcurs pentru implementarea lor, cu etape clare sau indicatori cheie de performanță (ICP))”, propunând practic ca tranziția verde să devină centrul și baza tuturor politicilor naționale ale statelor membre UE, sub coordonarea Comisiei Europene.

Scăderea competitivității în UE

Elaborarea politicilor de mediu integrate, în conformitate cu Green Deal, ar putea fi posibilă, însă punerea în practică depinde de investițiile de 1,3 trilioane pe an până în 2030. Iar, după cum se văd evoluțiile politice, europenii sunt deja profund nemulțumiți de scăderea nivelului de trai la nivelul regiunii.

Mai grav este că autorii raportului Brugel caracterizează criticile aduse Green Dealului promovat chiar la vârful Comisiei Europene drept populism iar cei care pun scăderea competitivității economiei UE pe seama tranziției verzi nu fac decât să promoveze fake-news-uri. Însă dovezile din cifrele publicate periodic de Eurostat nu fac decât să-i contrazică: Green Deal-ul a scumpit viața în Uniunea Europeană, distruge competitivitatea întreprinderilor europene și chiar pune sub semnul întrebării viitorul industriei în UE.

De asemenea, Brugel consideră că „constrângerile fiscale nu trebuie să stea în calea mobilizării resurselor financiare. Datoria publică pentru investiții verzi trebuie privită ca „datorie bună”, pe deplin justificată de nevoile de fiananțarea tranziției (…) Un cadru responsabil de investiții ecologice, conform propunerilor, ar ajuta să convingă piețele că această datorie verde poate și trebuie finanțată”, se arată în finalul raportului.