O prelegere universitară de Marin Preda

La scurt timp de la venirea mea ca redactor șef adjunct cu domeniul
cultural la Scînteia tineretului, am înființat o pagină
dedicată Literaturii și artei.

Dintre toate
inițiativele paginii, realizate săptămânal, dar publicate doar
din cînd în cînd, deoarece materialele oficiale cu Tovarășul
scoteau din ziar, pentru a-i face loc cu prioritate exact textele
despre Cultură, fie și pentru că ele puteau aștepta mult și
bine, nefiind la zi, cum se spunea în limbaj redacțional, am
reținut, printre altele, relatarea Întîlnirii cu studenții de
la Limba și literatura română a lui Marin Preda pentru o
discuție despre noul său roman, Cel mai iubit dintre pământeni,
dar și despre Delirul, un alt succes enorm de librărie al
marelui scriitor. Reportajul a fost publicat în ediția din 5
Aprilie 1980.

Semnat de Alex
Ștefănescu, e un excepțional document de Istorie literară. Din
două motive. E despre Marin Preda și e semnat de cel mai mare
istoric literar al nostru, Alex Ștefănescu:

„O prelegere
universitară de Marin Preda

Cercul de critică
literară de la Facultatea de limba și literatura română a
Universității din București – cerc condus de Eugen Simion – în
colaborare cu revista Universitatea comunistă, prin reprezentantul
ei, Eugen Marinescu, a organizat o întîlnire a studenților din
anul IV cu scriitorul Marin Preda. Întîlnirea a constituit un
eveniment atît prin ea însăși, deoarece a echivalat cu o
prelegere universitară de zile mari, cît și ca simbol al reluării
unei vechi și generoase tradiții, și anume aceea de a dialoga în
mod direct cu personalitățile culturii noastre, de a le privi nu
numai ca pe niște autori abstracți, ci și ca pe niște exemplari
dascăli. Credem că presa, radioul, televiziunea, instituțiile de
cultură de orice gen ar trebui să facă mai mult în acest sens. Ne
înfiorăm de emoție cînd ne imaginăm cum vorbeau Blaga, sau
Rebreanu, sau Călinescu și îi invidiam pe cei care au avut șansa
de a-i asculta, dar uităm că la rîndul nostru suntem contemporani
cu mari scriitori, cu mari personalități, cu care amînăm să
realizăm o convorbire, deși trăiesc printre noi. Iată de ce ni
s-a părut în interesul cititorilor ziarului, cît și al istoriei
literare, să publicăm un «film», fie și succint, al întîlnirii
dintre Marin Preda și tinerii săi cititori.

Sper că aveți
exercițiul sincerității

Sala «Odobescu»
a Universității din București este arhiplină, ca pe vremea cînd
conferenția aici G. Călinescu. În afară de studenții din anul IV
de la Facultatea de limba și literatura română s-au grăbit să
ocupe locuri în băncile amfiteatrului sau măcar pe lîngă pereții
înalți și austeri studenți de la numeroase alte facultăți
bucureștene. Exact la ora 18 (ne aflăm în ziua de 26 martie 1980),
Marin Preda își face apariția. Este urmat de o întreagă suită
de poeți, prozatori, critici și istorici literari ca Mircea
Dinescu, Valentin Șerbu, Norman Manea, Al. Piru, Lucian Raicu, Eugen
Simion, Mircea Iorgulescu, Pompiliu Marcea. Autorul Moromeților,
despre care ai putea să-ți închipui că arată ca un bătrîn
împovărat de înțelepciune, deoarece cuvîntul său a dobîndit
de-a lungul timpului autoritate în conștiința publică, este, de
fapt, un om în floarea vîrstei, cu umerii ușor lăsați «sub
presiunea întregului univers» și cu privirea scrutătoare, făcînd
să scînteieze din cînd în cînd lentilele groase ale ochelarilor.
Deocamdată îl neliniștește ușa amfiteatrului care se deschide și
se închide la nesfîrșit, din cauza unor noi și noi sosiți.
Pretinde pe un ton tăios – rîzînd apoi spre sală, ca de-o scenă
comică – să se pună capăt acestei necontenite invazii: numai
într-un spațiu închis, ocrotit se poate desfășura «o adunare
liniștită».

După ce gazdele
spun cuvintele introductive – arătînd că apariția trilogiei
«Cel mai iubit dintre pămînteni» constituie un eveniment nu numai
pentru literatura română, ci și «pentru națiunea română» și
că, de fapt, autorul trilogiei este „cel mai iubit dintre
scriitorii români de azi», întrucît poate fi considerat «cel mai
mare prozator contemporan» și «se situează la înălțimea celor
mai mari scriitori ai noștri dintotdeauna» – Marin Preda
mărturisește: «Dialogul cu cititorii mei este singura formă de
oratorie pe care mi-o permit. Pot spune chiar că în privința
aceasta am o anumită experiență»; «Îmi face mare plăcere să
dialoghez cu cititorii mei, cu atît mai mult cu cît în cazul de
față ei sunt viitori profesori de limba română»; «De fapt, după
ce ai scris o trilogie, este rîndul tău să asculți ce au spus
alții. De aceea, vreau să evit întrebările de pură curiozitate,
de genul „ce ați vrut să spuneți prin personajul cutare?”»
etc.; «Cartea aceasta este o carte care și-a propus să spună cu o
sinceritate totală ce a trăit, cum a iubit, a suferit un om din
timpul nostru istoric. Aș vrea ca așa să fie și întrebările
dumneavoastră, dacă aveți exercițiul sincerității».

Am vrut să fiu
cu toți drept

Studenții, dar
nu numai studenții, ci și scriitorii cu notorietate prezenți în
amfiteatru, se grăbesc să profite de invitație. Fiecare după cum
o înțelege. Unii pun întrebări directe, brutale, alții îl
elogiază pe scriitor într-un mod ceremonios, alții aruncă în
aerul închis cîte o supoziție cu explozie întîrziată. Marin
Preda nu cere vreun răgaz de gîndire. Se simte că asupra tuturor
aspectelor aduse în discuție a meditat în prealabil pe cont
propriu. El răspunde pe loc, cu gravitate, cu amuzament, sau cu
iritare. În timpul formulării unei întrebări mai plicticoase cere
– simplă coincidență sau gest moromețian? – un pahar cu apă
și înghite o pastilă albă. Datorită repeziciunii cu care se
desfășoară dialogul, reporterul din sală, care nu este stenograf,
se rezumă să noteze niște spicuiri.

La întrebarea
«ce anume l-a făcut să abandoneze scrierea romanului Delirul, a
cărui primă parte s-a bucurat de succes, pentru a începe să scrie
un nou roman, fără nici o legătură cu precedentul», marele
scriitor explică: «Cartea aceasta de o mie două sute de pagini am
scris-o destul de repede, în trei ani de zile, fiind înspăimîntat
că dacă n-o încep și apoi dacă n-o termin va face parte dintre
cărțile a căror temă se va spulbera și nu va mai putea fi scrisă
vreodată. Aveam sentimentul că trebuie să iasă ceva care să nu
semene deloc – sau foarte puțin – cu ce am mai scris și în
același timp să fie de o amploare care să-mi permită să spun tot
ce știu eu. Există un asemenea moment cînd un scriitor simte că
trebuie să spună tot ce știe».

O altă întrebare
se referă la modul concret de realizare a romanului. «Nu am făcut
– răspunde Marin Preda – nici un fel de demersuri de
documentare. Spre deosebire de Delirul, aici totul se bazează pe ce
aveam deja în minte. Am citit doar Istoria filosofiei a lui Hegel,
pentru că tocmai apăruse. Cred că filosofia, dacă e însușită
și trăită de erou, este aventură a spiritului la fel de
palpitantă ca aceea cu cow-boys (aici am furat o idee a lui Eugen
Simion, dintr-un articol al său)».

Lui Marin Preda i
se spune apoi: «În acest roman sunteți foarte orgolios. În
legătură cu aceasta vrem să știm dacă ați intenționat să
polemizați cu Tolstoi? Și, pe de altă parte, de ce sunteți atît
de rău cu eroii dumneavoastră?» Prozatorul mărturisește:
«Tolstoi este scriitorul pe care îl cred cel mai mult (în afară
de Shakespeare). Aproape în totalitate. Pe Balzac, de exemplu, nu-l
cred. Cu Tolstoi n-ai ce polemiza. Dacă este ceva polemic este cu
Dostoievski, care a descoperit psihologia abisală. Și în romanul
meu cred că este ceva abisal, dar de altă factură»; «Referitor
la a doua întrebare. Flaubert spune: „o să-i rostogolesc pe toți
în noroi”. Eu nu m-am gîndit la aceasta, am vrut să fiu cu toți
drept. De pildă, Acojocăriței și soția lui sunt prezentați în
primele două volume ca abjecți. Dar în volumul trei naratorul
revine și spune: Da, trăiau așa, dar, în felul lor abject, se
iubeau. Cred că v-am convins că nu sunt rău».

La întrebarea,
îndrăzneață, dacă nu cumva, de la prima pînă la ultima carte,
«s-a produs un proces de profesionalizare» și dacă nu există
riscul «de a face acum o literatură de succes, pentru
comercializare», Marin Preda nu tresare. Răspunde liniștit: «Cel
mai mare profesionist dintre noi, Balzac, care scria chiar pentru
bani, a dat cărți bune. Important este rezultatul. Doar pentru
talentele mediocre goana după succes este riscantă». Și încheie
imprevizibil: «Dar ultimul meu roman nu este cartea unui
profesionist. Este scrisă de un om care simte nevoia imperioasă să
scrie. Celelalte cărți sunt mai organizate».

Despre rău nu e
niciodată prea tîrziu să scrii

Prozatorului i se
atrage apoi atenția că, din punctul de vedere al unui student la
filozofie, «calitatea filosofării lui Petrini ridică semne de
întrebare și că mediile academice împărtășesc aceste îndoieli;
personajul nu pare cu adevărat un filosof». «Eroul meu –
precizează Marin Preda – este asistent la Facultatea de filozofie,
nu filosof. Aceasta este o aspirație secretă a lui. Însemnările
sale despre „noua gnoză” nu le-a citit nimeni, așa că nu ne
putem pronunța asupra lor».

În legătură cu
concepția sa despre istorie, așa cum se întrevede din roman,
scriitorul arată că n-a renunțat la ceea ce credea cînd a scris
Delirul: «Eu cred că tot ceea ce cuprinde istoria trebuie ridicat
în slăvi»; «Prin personalitățile istorice se exprimă voința
maselor, însă se exprimă numai pînă la un punct. Se poate
întîmpla ca un conducător, odată învestit cu putere, să ducă
unde vrea el masele. Așa s-a întîmplat de exemplu cu Hitler».

În continuare,
Marin Preda explică de ce a ținut să-l transforme pe Lucian Blaga
în personaj de roman: «Față de Blaga aveam o simpatie încă de
pe vremea cînd eram elev. Îl admiram – era o admirație generală
– atît pentru poezia lui, cît și pentru că era filosof.
Simpatia mea pentru Blaga a crescut, cînd am auzit o întîmplare
povestită de I.D. Sîrbu, dramaturgul de la Craiova. Era pe vremea
cînd apăruse Moromeții și el a vorbit poetului de această carte.
Blaga a exclamat: „Bă, nu predați făclia scitului ăsta!”
adică unuia care nu era ardelean! Spontaneitatea reacției m-a
cucerit».

O altă întrebare
sună astfel: «Deși trece prin împrejurări tragice, Victor
Petrini își păstrează o anumită seninătate, bucuria de a
contempla spectacolul existenței umane. Este el un erou al timpului
nostru, sau un erou de altădată, care supraviețuiește într-o
epocă frămîntată, cum a fost cea din anii de după război?» Și,
iată răspunsul: «Pe cît de tragică, de grotescă este o
împrejurare istorică, pe atît de mare este puterea omului de a
rezista. Am observat că mulți oameni și-au refăcut viața tîrziu.
Exemplele lor mi-au format treptat o certitudine. În acest sens,
Victor Petrini este un erou al timpului nostru».

«Curajul de a
scrie despre nedreptățile săvîrșite în deceniul șase –
întreabă cineva cu asentimentul vizibil al întregii săli – nu
vine cumva prea tîrziu?» «Despre ceea ce se petrece rău în lume
– răspunde Marin Preda – nu e niciodată prea tîrziu să scrii.
Altfel răul se poate repeta»; «Și apoi, eu nu mi-am propus în
primul rînd acest lucru. Eu am scris înainte de toate despre un om,
despre încercare de a forma un cuplu, despre preocupări spirituale.
Dacă o carte încearcă să reziste numai prin curaj, este
într-adevăr tardiv să arăți după douăzeci de ani care a fost
„suferința urmașilor”. Dacă un roman e doar curajos dispare
odată cu fenomenul respectiv. Însă atunci cînd e valoros sub
raport literar, nu mai contează cînd anume e scris».

Toți cei
prezenți îl aplaudă pe Marin Preda. Întîlnirea se încheie, dar
sala păstrează încă rezonanța intimă a meditației, a
comunicării cu un mare contemporan al nostru, a cărui conștiință
de moralist a rămas și rămîne de veghe.”

Mai multe pentru tine…