Misterele politicii ruseşti
Din romanul document al lui Henry Troyat, Ecaterina cea Mare,
se poate pricepe, într-un fel, politica rusească de azi. Marile
lucrări istorice au început totdeauna la Kremlin. Între
întâmplările de aici şi imensitatea imperiului de acolo e greu de
stabilit o legătură.
Sub domnia
Ecaterinei
cea Mare totul se petrece doar la palat. Rar, rar de tot, ajung
până aici semnale din realitatea ţării. E, într-un fel, drama
întregii istorii universale de până la perioada modernă.
Singurele mărturii pe care le avem sunt cele despre viaţa de palat.
Ce se întâmplă dincolo de zidurile acestuia, dincolo de patul
regelui sau al reginei, nu ştim şi nu vom şti niciodată, pentru
că autorii timpului s-au preocupat aproape exclusiv de dramele şi
comediile de la vârf. În cazul Rusiei, această situaţie îşi are
cauza şi în specificul vieţii politice din imperiu. Istoria se
face aproape exclusiv la Kremlin. Aici se iau marile decizii. Aici se
dau loviturile de stat. Aici se pun la cale comploturi, asasinate,
ascensiuni fulgerătoare şi prăbuşiri zguduitoare. Efectul
întâmplărilor de la Kremlin ajunge însă greu în realitatea
imensei Rusii. De aici, o adevărată prăpastie între dinamica
istoriei făcute la Kremlin si istoria reală, între febrilitatea
vieţii de prin sufragerii şi alcovuri (pentru că aici se face, de
drept şi de fapt, istoria) şi inerţia vieţii propriu-zise.
Această diferenţă
explică şi un alt fenomen tipic istoriei ruseşti. Marile decizii,
indiferent că sunt occidentale sau orientale, sunt traduse în
realitatea imperiului nu numai cu întârziere, dar şi anapoda.
Măreaţa inerţie rusească îngroapă orice gest mai brusc, mai
agitat. Până ajunge ucazul ţarului sau al preşedintelui dincolo
de Cercul Polar trece mai mult de un deceniu. Timp suficient pentru
ca un alt ucaz să-i ia locul. Pentru că, între timp, la Kremlin a
apărut un nou ţar sau un nou preşedinte, care a dat un nou ucaz,
alungându-l pe primul. Felul strâmb în care se aplică de-a lungul
şi de-a latul eternităţii ruseşti deciziile de palat de la
Kremlin e reflectat izbitor de pătrunderea capitalismului în Rusia.
Marii scriitori stau mărturie asupra harababurii provocate de
apariţia relaţiei capitaliste în vastul imperiu. Gogol, Cehov,
Bunin mărturisesc aceste aiureli la puterea a doua. Reformele sunt
vorbe pe hârtie. Mujicul rus nu le înţelege. În mintea lui
toropită de băutură pătrunde greu, infernal de greu, relaţia
salariu-preţ-profit. Mica şi marea aristocraţie se complac în
orgolii ridicole. Moşieriţa Ranevskaia din Livada cu vişini
a lui Cehov preferă să moară de foame decât să taie, pe cât de
splendida, pe atât de inutila livadă. Trenul, simbolul fiorosului
capitalism, cel ce vrea să defrişeze livada pentru a lăsa loc
vilelor vilegiaturiste, e privit ca un monstru.
Din această cauză,
istoria Rusiei ne oferă un alt fapt semnificativ. Au învins, adică
au reuşit să transforme din temelie materia inertă a sufletului
slav, doar cei care au mers până în pânzele albe. Două momente
sunt din acest punct de vedere ilustrative. Primul e cel leninist. 7
noiembrie 1917 e o simplă lovitură de palat. Cum se, petrecuse de
atâtea ori în istoria Rusiei. Şi pe vremea lui Petru cel Mare şi
pe vremea Ecaterinei. Lenin nu rămâne însă la acest nivel.
Lovitura de stat bolşevică devine revoluţie. Pentru că Lenin,
spre deosebire de antecesorii săi, nu se mulţumeşte să dea
ucazul. El ţine să-l aplice până la capăt. Adică până dincolo
de Cercul Polar. Războiul civil s-a născut din această cerbicie.
Inerta masă rusească tresare brusc. Din întâlnirea dintre ambiţia
lui Lenin şi rezistenţa imensei Rusii se naşte războiul civil. La
capătul lui, imperiul era complet schimbat.
Stalin ajunge şi el
în fruntea ţării printr-o lovitură de palat. Ca şi Ecaterina cea
Mare, ca şi Lenin, ca şi Hruşciov, ca şi Elţîn, ca şi Putin.
Nici el nu se mulţumeşte cu simpla emitere a ucazului. Şi în
cazul lui, decizia de la Kremlin se înverşunează să devină
realitate. Ca şi Lenin, pentru a-şi impune ucazurile, pentru a face
din ele o realitate, nu o simplă vorbă pe hârtie, Stalin trebuie
să treacă prin foc şi sabie un întreg popor.
În cartea sa,
Staline – vie privée (Calmonn – Lévy, 1886), Lilly
Marcou crede că Stalin a fost dictator nu din nevoie interioară, ci
din conştiinţa că numai astfel Rusia poate fi smulsă din
amorţire. Referindu-se la primul val de represiune, cel împotriva
ţărănimii, autoarea notează:
„El credea din
ce în ce mai tare că represiunea fără milă, violenţa
transformată în politică de stat sunt singurele mijloace pentru a
transforma Rusia şi Imperiul său (…). Dădea ordine şi dicta
ucazuri. Gândea că nu există «fortăreaţă care să nu poată fi
cucerită de bolşevici», fiind lucid, în acelaşi timp, asupra
gigantismului întreprinderii sale şi asupra costului direct în
vieţi umane. Celor ce nu vedeau în Stalin decât un însetat de
puterea absolută personală, această politică din 1928-1929 le
demonstrează contrariul”.
Rezultatul?
Transformarea Rusiei din temelii:
„URSS, prin
mijloace barbare, avansa totuşi: Faptele nu sunt morale, dar sunt
încăpăţânate: începând cu 1930 volumul producţiei industriale
atinge 180 la sută din nivelul dinainte de război. Stalin a pus cu
brutalitate şi cruzime bazele unei economii planificate mai
raţionale, transformând o imensă ţară agricolă într-o ţară
industrială, ceea ce va permite Rusiei de a suporta greutatea
invaziei germane în 1941 şi de a trage după al doilea război
mondial cel mai mare profit politic din victorie. De-a lungul
timpului, istoricii care s-au aplecat asupra acestei pagini de
istorie au fost în acelaşi timp critici şi fascinaţi, comparând
rând pe rând pe Stalin cu Tamerland, Cromwell sau Robespierre.
Pentru istoria rusă, paralele cu Ivan cel Groaznic sau Petru cel
Mare au fost avansate”.
E o posibilă
explicaţie.
Istoria nu se face,
desigur, cu ce-ar fi dacă. Totuşi, potrivit altor cercetători, o
Rusie democrată, care demarase deja înainte de 1917, ar fi ajuns la
aceleaşi rezultate, fără a o costa atâtea nenorociri în plan
uman. Pentru Rusia, cea mai bună formulă e dictatura represivă de
tip Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Ecaterina cea Mare, Lenin,
Stalin sau democraţia şi economia de piaţă? lată o întrebare la
care nu s-a răspuns încă. S-ar putea ca viitorul să fie singurul
în stare să ne ajute cu ceva în rezolvarea acestei probleme.
Foto sus: O
caricatură englezească din 1791 care satirizează ambiția
împărătesei Ecaterina cea Mare de a cuceri Constantinopolul (©
British Museum / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine…
