Insula turcească Ada Kaleh, vizitată de un grup de elevi din Caransebeș în vara anului 1913
În vara anului 1913, când Peninsula Balcanică era cuprinsă de
război, un grup de elevi din Caransebeș, oraș aflat atunci în
Austro-Ungaria, vizita insula turcească Ada Kaleh.
Conform Institutului
de Studii Sud-Est Europene, impresiile din această scurtă
vizită au fost publicate în presa vremii:
«Noi peste tot
avem o părere greșită despre popoarele balcanice, îndeosebi
despre turci. Din istorie nu știm alta despre ei, decât că acest
popor barbar și păgân a pustiit cu foc și sabie orașe și
imperii și suntem tentați a crede că acest popor sălbatic e
lipsit cu totul și azi de elementele culturii.
Adevărat este
însă că peninsula balcanică și mai cu seamă Turcia este o a
doua Franță a Europei. Inteligența Turciei își face studiile
sale la universitățile germane și franceze. În școalele
elementare, în clasa ultimă, se propune și limba franceză, după
cum am avut ocaziune să ne convingem despre aceasta și în Ada
Kaleh. (În Turcia se vorbește mult mai mult franțuzește decât la
noi). Așa cucerește o cultură: prin puterea ei intrinsecă și nu
prin legi volnice. Și apoi cinstea Turcului este de a dreptul
proverbială». (sursa: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1
iulie) 1913)
Primul
Război Balcanic s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor și
eliberarea aproape totală a Balcanilor de sub ocupația de o
jumătate de mileniu. Pacea, impusă de Marile Puteri, a fost
semnată la Londra la 30 mai 1913. Aceasta consfințea înfrângerea
totală a turcilor în Primul Război Balcanic și pierderea
posesiunilor lor europene, în afară de o fâșie de teritoriu în
fața Constantinopolului, și lăsa loc de discuții, disensiuni și
conflict între foștii aliați. Conflict care nu va întârzia să
izbucnească aproape imediat. Al Doilea Război Balcanic va fi
declanșat de Bulgaria, în vara anului 1913, contra tuturor statelor
din vecinătatea sa vestică și sudică, în forță și cu
hotărâre, până când România
va tranșa, cel puțin pe moment, situația anului 1913.
«Brațele
vânjoase ale unui turc cărunt, cu un barbișon ascuțit, cu o față
arămie și cu turban pe cap, ne trec peste Dunărea liniștită și
veșnic tulbure. O cărare îngustă, pardosită cu cărămidă arsă,
duce în interiorul insulei. E strada principală. Drum, urme și
zgomot de trăsuri, nicăieri. Nici măcar galițe nu se văd.
Zidurile puternicei fortărețe de pe vremuri sunt rău slăbite de
nenumăratele atacuri și furtuni ale trecutului și bine încolțite
de dintele vremii. Casele – în mare parte de lemn – sunt micuțe și
trădează o mare mizerie.
Dealungul
străzilor băieți în haine pestrițe de culori strigătoare
cerșesc «parale» ghiaurilor vizitatori. Pe câte o măsuță
îngustă își desfac și oferă cei mai mulți marfa lor:
ilustrate, tutun, rahat și cafea turcească. Comerțul intermediator
e unicul izvor de câștig și existență pentru locuitorii insulei.
Soarele se ridicase bine deasupra munților. Nici zefirul nu mișca
frunzele. Căldura devenise insuportabilă.
Intrăm în
moschee pe niște trepte închise cu o ușiță de lătezi, care se
închidea automatic de greutatea unei pietre legate de o funie.
Padimentul e acoperit cu covoare scumpe, pe care însă nu poți
călca cu încălțămintea obișnuită decât numai în pantofi,
care se servesc în tinda bisericii. Altarul e îndreptat către
Mecca. Peretele de către sud, care înlocuiește iconostasul nostru,
e plin cu tablouri religioase.
Între acestea și
piatra neagră (Keblah) din vestitul templu Kaaba din Mecca, unde e
dator să peregrineze fiecare musulman cel puțin o dată în viața
sa. În partea opusă altarului deasupra intrării sunt galeriile
pentru femei. Iar jos se adună bărbații și anume umăr lângă
umăr, având și ei la rugăciune îngenuncherea ca la noi; iar
atunci când sunt cetiri din Coran, evanghelia islamului, șed jos cu
picioarele încrucișate. Lângă moschee, în același edificiu, e
școala. Școală poporală cu 4 clase și școală civilă cu 2
clase. Ne surprinde vioiciunea elevilor și proveniența
profesorilor.
Sub conducerea
d-lui director, aflăm din gura elevilor, rupți de la patria lor,
despre ultimele evenimente petrecute în Balcani, și deși nu
înțelegem decât numai numirile, totuși putem observa din expresia
feței și modulațiunea vocii durerea sfâșietoare și deprimarea
aproape de desperare, la rostirea numirilor Ceatalgea, Adrianopol
etc. Iar un bătrân încărunțit ne spunea cu ochii scăldați în
lacrimi:
«Dacă am avea
puști, d-le! Dar așa s-a dus Rumelia, s-a dus Macedonia, ce mai
putem noi face săracii din Ada- Kaleh!». Vedeai din ochii lui
scânteietori și auzeai din vocea lui tremurândă tradiția
războinică a unui popor de eroi cu un trecut glorios». (sursa:
Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913)

Imaginea 1/6:
Insula Ada-Kaleh (© iMAGO Romaniae)
Locuită
încă din Antichitate, insula a fost disputată de marile puteri în
Evul Mediu și în epoca modernă, fiind ocupată în mai multe
rânduri de maghiari, otomani și austrieci și transformată în
fortăreață.
Rolul
și destinul militar al insulei Ada
Kaleh
a
luat sfârșit în anul 1885.
De acum soarta și istoria insulei Ada
Kaleh va cunoaște un alt sens. Începând cu o organizare nouă din
punct de vedere administrativ, bazată pe autonomie – istoria
acestor locuri a continuat cu o reformă economică ce consta într-o
serie de privilegii.
Principalele
cheltuieli ale locuitorilor, așa cum reiese din corespondența
dintre guvernatorii insulei cu ambasadorii Turciei din Viena – se
referă la despăgubiri sau vaccinuri, turcii confruntându-se, în
același timp și cu probleme vamale, contrabandă sau comerțul
ilicit cu rachiu. În 1904 sultanul Abdul al II-lea a dăruit insulei
Ada Kaleh un covor, lung de 15 m, lat de 9 m, greu de 500 kg, fiind
cel mai mare covor din lume.
La
3 septembrie 1916 soldații Regimentului 17 Mehedinți au intrat pe
insulă, localnicii neopunând rezistență. Prin Tratatul de la
Versailles din 1919, întărit de cel de la Lausanne (iulie 1923),
Turcia a recunoscut suveranitatea României asupra insulei Ada Kaleh,
pe care i-o cedase țării noastre cu doi ani în urmă. Viața a
continuat și mai departe pe această oază orientală.
Mai multe pentru tine…







