Destinul dramatic al coloniștilor șvabi din Banat

Cel puțin o sută de sate din județele Timiș, Caraș-Severin și Arad au fost populate de șvabi în secolul al XVIII-lea. Deși o parte dintre ei s-au stabilit în orașe, șvabii erau în principal agricultori și meseriași, apreciați pentru disciplină, hărnicie și coeziunea comunitară. Satele lor erau lăudate pentru prosperitate și se distingeau prin geometria lor riguroasă, cu case alungite tip „vagon“ și biserici catolice plasate în centrul comunității. Pământul fertil era marea avere a noilor veniți.

„Tot ce este bun și folositor din cele ce oferă ținutul constă într-o mare întindere de pământuri, dintre care unele se desfășoară pe o asemenea suprafață, încât nici cel mai ager ochi nu le-ar putea urmări hotarul. Mai cu seamă pământul humos este acela care se găsește cel mai mult în ținuturile Banatului, cu toate că și alte soiuri de pământ există, amestecate fiind cu huma“, nota cărturarul  italian Francesco Griselini (1717-1787).

Istoricul arăta că pământul moale și poros, oricât de slab ar fi fost arat de țărani și oricât de rudimentar era lucrat, rămânea surprinzător de productiv.

„Atât de multe bucate de tot felul dă și într-o atât de mare abundență, încât trebuie să ne mirăm de faptul că, oricum am pune sămânța în pământ, lucrul pare aproape indiferent, deoarece recoltele sunt întotdeauna bogate. Nimeni nu se gândește la îngrășarea pământului cu gunoi, iar grapa nu se întrebuințează deloc“, mai scria Francesco Griselini.

Ignaz von Born (1742-1791), unul dintre marii oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, a călătorit în Transilvania și Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ținuturile Hunedoarei a lăsat mărturii inedite despre viața localnicilor. Acesta remarca strădaniile Imperiului Austriac de a coloniza zonele mai puțin populate ale regiunii, dar mai ales fertilitatea solurilor.

„Pământul este foarte mănos. În multe locuri crește o viță-de-vie aleasă, care dă un vin – mai ales cel roșu – excelent. Cireșii, caișii și prunii sunt foarte răspândiți; mari plantații de astfel de pomi mărginesc satele și asigură locuitorilor băuturile lor tradiționale. Cultura viermilor de mătase, răspândită în întreaga provincie, ar fi ajuns la o stare și mai înfloritoare, asemenea altor manufacturi din Banat, dacă marele general și om politic, contele Claude Florimond Mercy d’Argenteau, guvernatorul acestei țări, ar mai fi trăit“, nota Ignaz von Born, în jurnalul său despre Banat și Transilvania.

Ordine pe hârtie, fărădelege în pădure

Sistematizarea satelor a avut, la rândul ei, un rol important în economia comunităților șvăbești. Așezările compacte, cu străzi drepte și largi, cu case construite uniform și curți spațioase, erau considerate eficiente în privința administrării și a folosirii terenurilor agricole, dar mai ales în apărarea împotriva numeroaselor cete de lotri care se ascundeau în pădurile Banatului.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, statul austriac a început sistematizarea a peste 200 de comune din Banat, multe locuite în marea lor majoritate de șvabi. Unul dintre motive a fost împiedicarea risipei de terenuri. Al doilea a vizat „stârpirea lotrilor“ și sporirea măsurilor de siguranță publică.

„În Caraș, în afară de orașele Lugoj și Caransebeș, în tot județul casele locuitorilor sunt risipite fără ordine și regulă, așezate chiar și la depărtări de până la 3.000 de pași una de alta. În forma și modul în care sunt așezate casele astăzi, nici nu se poate închipui o supraveghere; dimpotrivă, când lotrii doresc să jefuiască vreo casă, pot face aceasta cu ușurință și fără mare grijă, deoarece nu există niciun vecin în apropiere pe care cel atacat l-ar putea chema în ajutor; iar nici paznici nu se pot pune, căci ar trebui așezați aproape la fiecare casă“, informa un document din 1796 al districtului bănățean.

Cetele de lotri (hoți de codru) atacau frecvent satele izolate, curțile boierilor și grofilor, topitoriile și exploatările miniere aflate la începuturi în zonele bogate în resurse naturale, poștalioanele și transporturile de călători, dar și pe localnicii care călătoreau pe drumurile mai aglomerate ale țării.

În secolul al XVIII-lea, relata călătorul austriac Johann Lehmann, pedepsele brutale aplicate tâlharilor în Banat nu mai reușeau să îi intimideze.

„Administraţia seculară din Banat a pedepsit până acum cu moartea toate delictele cuprinse sub denumirea de jaf şi spargere. Această metodă predilectă, oricât de legală va fi fost, nu a avut nici cel mai mic rezultat bun. Românul care porneşte la tâlhărie, pe care el şi-o tălmăceşte ca răzbunare, încă înainte de a fi îndrăznit a face pasul hotărâtor s-a oţelit pentru tot ce i s-ar putea întâmpla. El este pregătit pentru o statornicie aşa de mare, încât chinurile cele mai grozave şi mai rafinate nu-l pot sili la vreo mărturisire, ştreangul şi roata nu-l pot aduce la vreo căinţă“, scria Johann Lehmann, pe atunci șef al unei trupe de teatru austriece care călătorea prin Banat.

Călătorul povestea și că, atunci când Curtea imperială de la Viena hotărâse ca fiecare criminal să fie executat chiar în locul său de baştină, măsura a avut un efect neașteptat. „Era cea mai plăcută împlinire a ultimei dorinţe a celui ce trebuia executat. Familia sa l-a jelit cum se cuvine şi îi cinsteşte amintirea în fiecare zi, când trece prin faţa cadavrului“, adăuga Lehmann.

Cetele de lotri preferau să se ascundă în zonele montane ale Banatului și făceau extrem de nesigure călătoriile prin regiune.

„Satele acestor ținuturi sunt prevăzute cu posturi de cordoane militare. Cu toate acestea, drumurile sunt foarte nesigure, mai cu seamă când tufişurile sunt înfrunzite și ei se ascund în dosul lor, de unde pot apoi ataca pe neașteptate călătorul din spate. În vremurile cele mai grele îndrăznesc adeseori să atace chiar satele, pe care le pun la contribuție, luând bani și alimente, prădând casele și dându-le chiar foc“, arăta Francesco Griselini.

Bandele de tâlhari erau înarmate cu săbii, carabine, pistoale, cuțite turcești și ciocane. Cei prinși erau condamnați la moarte prin sfâșierea cu cleștele înroșit în foc, tragerea pe roată sau spânzurătoare, iar pentru furturi mai mici la ani de muncă silnică în cetatea Timișoarei. Însă, adesea, păreau că nu se tem de astfel de pedepse.

„Dacă sunt totuși osândiți la moarte, fie pentru tâlhării, fie pentru alte crime, întâmpină moartea cu indiferență, fără a se văita sau a arăta cea mai mică frică. Cei mai mulți nici nu se gândesc să se spovedească. «Dumnezeu știe toate», zic ei, «și iertarea păcatelor e zadarnică, întrucât judecata ne osândește totuși la moarte…»“, consemna cărturarul italian.

Declinul comunităților de șvabi

În secolul al XIX-lea, epoca de prosperitate a Banatului, șvabii au continuat să reprezinte o comunitate importantă a regiunii. Ea ajunsese la aproape 500.000 de persoane înainte de Al Doilea Război Mondial. Noul regim comunist, controlat în primii ani de sovietici, a adus-o în pragul dispariției.

Încă din toamna anului 1944, Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a cerut României, Ungariei și Iugoslaviei, în teritoriile în care ajunsese armata sovietică, să pună la dispoziție muncitori germani pentru reconstrucția zonelor rusești distruse în timpul războiului.

Deportările etnicilor germani au început pe 2-3 ianuarie 1945, iar, potrivit istoricilor, până la mijlocul lunii au fost trimiși în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 și 75.000 de sași și șvabi din toată țara. Din Banatul românesc, între 23.000 și 30.000 de șvabi au fost trimiși în URSS, iar de pe celălalt mal al Dunării, din Banatul sârbesc, alte 12.000 de femei și bărbați din comunitatea șvabilor dunăreni au avut aceeași soartă. În lagărele sovietice din Donbas și Munții Ural, frigul și foamea au fost pentru deportați dușmani mai aprigi decât munca istovitoare.

Ernest Urlich, un etnic german care a supraviețuit deportării în Donbas, își amintea că deținuții erau scoși la muncă în ciuda gerului de până la -40 de grade și a zăpezii înghețate care acoperea pustietatea în care fusese înființat lagărul. Mulți nu au rezistat șocului noii lor situații și fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morți li se adăugau prizonierii accidentați în minele de cărbune. Victimele erau aruncate în gropi comune.

„Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în URSS au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau nu au putut să muncească, au fost repatriate mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când au revenit în România primele transporturi. Revenirea masivă în România a celor deportaţi a survenit în anii 1948 şi 1949, când lagărele de muncă au fost desfiinţate. În anul 1950, aproximativ 11.000 de germani din judeţul Timiş-Torontal se întorseseră de la munca obligatorie din URSS“, arăta cercetătorul Viorel Bălțoi.

Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să revină acasă și-au găsit toate bunurile mobile şi imobile confiscate de regimul comunist.

Deportați în Bărăgan, vânduți în Germania

La scurt timp după încheierea valului de deportări în URSS, liniștea satelor din vestul și sud-vestul României, apropiate de frontieră, a fost spulberată din nou. În 1951, peste 40.000 de oameni din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la graniță cu Iugoslavia, au fost obligați să își părăsească locuințele pentru a începe o nouă viață de la zero în Câmpia Bărăganului. Aproape un sfert dintre ei erau șvabi din Lovrin, Biled, Sânnicolau Mare, Comloșu Mare, Gottlob, Lenauheim, Jimbolia, Deta, Foeni, Cruceni și alte localități aflate în apropierea graniței cu fosta Iugoslavie.

Sărbătoare a șvabilor (foto: Primăria municipiului Timișoara)

Mulți dintre ei erau considerați chiaburi, dușmani de clasă ori elemente burgheze, nesigure pentru regimul comunist. Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan și lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supraviețuire. „Ei au fost luați doar cu ce puteau căra într-o singură sacoșă și trimiși în Moldova sovietică și Bărăgan“, se arăta într-un raport CIA din 1954.

Primul val de deportați în Bărăgan, în 1951, provenea dintr-o zonă de circa 30 de kilometri de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (Timiș) și Gruia (Mehedinți), cu peste 200 de localități, potrivit unor istorici. În cele din urmă, satele lor au fost desființate, iar o fâșie de 50 de kilometri de pe cursul Dunării a intrat sub controlul strict al grănicerilor și Miliției. Au urmat alte valuri de deportări până în 1952.

Între timp, în Câmpia Bărăganului au fost înființate 18 „comune speciale“ pentru noii veniți din sud-vestul țării. Oamenii trăiau în condiții grele, în bordeie și barăci ridicate de ei în pustietatea câmpiei. Mulți au fost angajați pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.

„Este o lipsă de apă, cauzată de absența puțurilor, iar oamenii sunt obligați să bea apă din râul Ialomița. Prizonierii sănătoși sunt puși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condițiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul și tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30-50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid“, arătau autorii unei informări din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.

Etnicii germani, alungați și vânduți de regimul comunist

La mijlocul anilor ’50, oamenii au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor, însă, la fel ca în cazul deportaților în URSS, mulți și-au găsit casele confiscate, devastate ori ocupate de localnici. Unele estimări arată că aproape 2.000 de oameni nu s-au mai întors niciodată în satele lor din Banat.

În deceniile următoare, comunitățile germane din România au continuat să se împuțineze. Declinul abrupt a început de la mijlocul anilor ’60, în timpul regimului Ceaușescu. Între anii 1968 și 1989, aproape 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți de Nicolae Ceaușescu Germaniei. Alții au reușit să părăsească România ilegal ori și-au plătit evadarea din lagărul comunist.

„Am plătit 8.000 de mărci germane. Erau foarte mulţi bani la acea vreme. I-am strâns de la rudele din Germania. Atunci, nu ştiam că oricum am fost cumpăraţi de statul german şi urma să ajungem acolo. Am aşteptat doi ani până am reuşit să plec. Am ajuns la Nürnberg, la un centru pentru emigranţi, mi-au dat un şomaj de sub 1.000 de mărci. După câteva luni, de la 1 decembrie 1984, am fost angajat la Siemens, pe 1.775 de mărci. De 27 de ani, tot acolo lucrez, ca inginer“, relata Werner Gilde, un fost localnic din Biled, care a reușit să părăsească România în anii ’80.

În 1990, unele statistici arătau că în România mai trăiau circa 120.000 de germani, sași și șvabi, însă în primii ani după Revoluție comunitatea s-a redus drastic, cu aproape 90.000 de oameni plecați fără multe formalități în Germania. Puțini dintre ei s-au mai întors.

Vezi mai multe fotografii și citește mai multe amănunte pe adevarul.ro

Mai multe pentru tine…