Acasă la Mihail Sadoveanu în 1936

Adevărul, 20 noiembrie 1936, publică sub semnătura lui Mihail
Șerban și sub titlul De vorbă cu d. Mihail Sadoveanu. Despre
Cazul Eugeniței Costea și despre alte cazuri interesante, un
interviu cu Mihail Sadoveanu. În deschiderea interviului e publicată
o fotografie a scriitorului la masa de lucru.

Textul merită
reprodus acum, după aproape o sută de ani. Nu doar pentru
răspunsurile scriitorului, dar și pentru redarea unei atmosfere
demult dispărute:

„Cînd, acum
vreo șase ani, descălecasem în vechea cetate a Moldovei – Iașul
– împrăștiat pe cele șapte coline ca și Roma Veche, încă
nici nu-mi înviorasem ochii cu apa Bahluiului și setea cu vinul
cramelor renumite din împrejurimi și gîndul mi se oprise la
porțile vrăjite ale cioplitorului de limbă românească, al cărui
destin pare a se înfrăți, cum singur a spus, cu cel al stejarului
din pămînturile Orheiului.

În tramvaiul ce
mă ducea spre dînsul, potriveam în minte sesamul care trebuia să
deschidă lacătele uriașe și porțile, dîndu-se în lături cu
zgomot de lanțuri și macarale să mă lase să pătrund în lumea
aceea minunată, ca însuși omul care-i suflase viața.

D. Mihail
Sadoveanu este unul dintre puținii noștri scriitori a căror viață
și operă a creat mituri, înainte ca activitatea lor să fie
încheiată. Mitul eminescian, nu trebuie să uităm, a cerut
sacrificiul prematur și dureros al unei vieți, al cărui curs a
fost de la început sub semnul existențelor tragice.

Privind pe
fereastra vagonului de tramvai, care acum cîteva zile, alerga ca un
bolid pe străzile Capitalei, credeam și de data aceasta în
opunerea vrăjilor care parcă măreau distanțele și îndepărtau
ținta spre care mă îndreptam. Îmi închipuiam că n-aveam să
ating niciodată capătul călătoriei mele și făceam eforturi
să-mi amintesc sesamul anilor trecuți, ca să pot opri vremea în
loc odată cu fuga nebună a tramvaiului și să deschid și porțile
ferecate în fața cărora aveam să ajung – cînd glasul aspru și
răgușit al conductorului mă trezi din visare, readucîndu-mă în
realitate.

Am coborît la o
răscruce de drumuri, în burnița rece și deasă, care cădea
dintr-un cer ca o pătură cazonă la culoare. Și deși nu mai
umblasem niciodată prin acest cartier, nu mi-a fost greu să mă
orientez. Mergeam iarăși printre grădini cu tufe de liliac și
țărincas la poartă, cu rouruscă atîrnată la streșini – pe
străzi străjuite de tei ale căror frunze toamna le pictase în
galben-pal. Parcă mergeam iarăși spre Copou, printre teii aleei
Ghica Vodă, spre vila cu turnuri și turnulețe, din vîrful cărora,
îmi închipui, se zărește Ceahlăul ca și din vîrful străzii
Rădășeni, în zilele senine de vară.

Uitasem că
tramvaiul nu te poate duce dincolo de granițele acestui București,
cu rîs isteric în centru și plîns spasmodic la periferie, unde
mizeria și luxul creează o desăvîrșită simbioză.

Cînd m-am oprit
în poarta casei în formă de vilă provincială, eram pregătit să
aud castanele cum cad – cum auzisem pe străzile vechii capitale a
Moldovei; să văd frunzele îngălbenite ale teilor, căzînd în
joc de lumini de oglinjoare – cum văzusem tot acolo, în orașul
trist și demodat, ca un cîntec de caterincă.

Preludii…

Am apăsat
butonul soneriei, dar nu i-am auzit apelul undeva, departe, după
uși. Apoi am bătut rar și bătăile s-au izbit ca de un zid de
vată de liniștea dinăuntru. Tîrziu, s-au auzit pași și în
deschizătura ușii a apărut un cap de copil blond, cu seninul
ochilor furat din seninul cerului și al apelor liniștite.

– Domnul
Sadoveanu este acasă?

– Nu! mi-a
răspuns copilul blond fără să i se tulbure apele ochilor…

– Domnul
Sadoveanu mi-a spus să viu azi…

Paznic al porții,
cînd sesamul meu ar fi fost nevalabil, copilul blond clipi des, apoi
se retrase un pas:

– Așteaptă
mata… Poate s-a întors.

A revenit imediat
și mi-a dat drumul.

În sufrageria
vastă cele douăsprezece scaune din jurul mesei numără membrii
familiei. Pe un colț al mesei un teanc de farfurii. În mijloc o
fructieră cu două mere într-însa și un cuțit sprijinit pe
margine. Alături un număr din «Realitatea ilustrată», deschis la
pagina cu fotografiile vizitei regale la Praga. Toate rămase încă
de pe urma unui ospăț și a unei odihne, în neorînduială,
pregătite parcă pentru penelul unui pictor…

În toate părțile
erau uși, și nu știam care se va deschide întîi, pe unde va
apărea cel pe care-l căutam, cînd mă auzii strigat:

– Vino aici, la
mine…

În cadrul ușii
din stînga apăruse silueta masivă a marelui prozator. Am trecut
într-o săliță și de aici într-o cameră, ca un ietăcuț,
mobilată sumar, dar cu mult gust. Cîteva picturi de Băeșu îți
mîngîie privirile prin coloritul lor viu, reprezentînd membri ai
familiei, cînd erau copii mici. Marele prozator îmi surprinde
privirile ațintite asupra lor și zîmbește:

– Trebuie să
le fi recunoscut! Sînt ale lui Băeșu… Minuni de artă…

Lîngă fereastră
o masă. Pe ea un manuscris.

– Stai! îmi
spune marele prozator, arătîndu-mi scaunul. Te primesc aici,
fiindcă sînt cam răcit. Nu mă simt prea bine. Mi-am improvizat un
birou. Masa asta, scaunul, cîteva cărți care nu-mi pot lipsi…

– S-a zvonit că
v-ați mutat în București.

– N-aș vrea să
se vorbească de asta! se încruntă întîi, apoi, zîmbind, ca omul
conștient de plăcerile sau neplăcerile gloriei, urmează: Nu
înțeleg ce-i interesează pe oameni asta! Aici sau la Iași sînt
același. Nu m-am mutat definitiv. Împrejurări familiale m-au
determinat să-mi aduc familia aici. Nu s-a schimbat nimic. Biroul
meu a rămas așa cum a fost, la Iași. La București n-aș putea
lucra cum lucrez acolo. Parcă înainte nu eram cîteva zile din
săptămînă la București! Acum voi fi cîteva zile din săptămînă
la Iași…

Îmi vorbește
prietenos, așa cum te divulgi cuiva apropiat, ca să-ți ușurezi
sufletul și să lămurești o îndoială. S-a așezat pe patul din
colț, s-a rezemat de perete și încrucișîndu-și mîinile pe
piept, privește în gol pe deasupra capului meu. Așa l-am văzut cu
ani în urmă, în fotoliul de pe scena liceului din Fălticeni, unde
elevii și profesorii lui îl chemaseră să-l sărbătorească, cînd
împlinise cincizeci de ani. Așa îl văd și cum zîmbind
bucuriilor și amintirilor dintr-însul…

La finele
interviului autorul devine din nou reporter:

«Mi-am cules
foile pe care adunasem însemnări fugare, căci, în timpul vorbirii
marelui prozator, am rămas adesea cu vîrful creionului suspendat în
aer, furat de spovedania caldă şi prietenoasă.

Rezemat de
perete, cu mîinile la piept, scufundat în gînduri, pielea frunţii
i se încreţea în încruntări succesive. Poate că marele prozator
începuse să asculte glasurile altor ape şi furtuni, care se
ridicau din străfunduri înegurate spre lumină: cartea de mîine.

– Vʼam reţinut
prea mult…

Tresări şi
gestul calm al mîinii lui spulberă gîndul meu: Zâmbetul acela
senin îmi sărută teama, ca pe un copil care a greşit.»”

Mihail Şerban

Mai multe pentru tine…