Cristian Grosu / 7 adevăruri despre ”Distrugerea învățământului românesc”. Și o soluție de termen lung

Măsurile pe care le propune ministrul Educației, Daniel David, pentru reformarea sistemului românesc de educație au declanșat un val de furie din partea sindicatelor, care acuză că ministrul tocmai poduce ”distrugerea învățământului românesc”.
Asta în ciuda faptului că chiar o bună parte din cadrele didactice – dedicate misiunii din care și-au făcut un sens în viață și care reprezintă nuleul dur de profesionalism care mai ține Școala în picioare – cred invers: că Educația românescă nu prea mai are unde să coboare.

Înainte de-a face câteva observații, o întâmplare apărută în presă săptămânile trecute:

O familie de români stabilită în Anglia a venit în România cu copilul școlar, pentru a face niște analize medicale și pentru a fi văzut de un medic specialist (în Anglia, dacă nu ești o urgență, ajungi la un medic specialist după 2-4-6 luni – ceea ce in România ar fi chestie de breaking news seara pe toate televiziunile, dar asta e o poveste separată). Deși problema de sănătate a copilului era serioasă și nu reușea să ajungă la un medic specialist în Anglia, la întoarcere familia a fost amendată: copilul a lipsit de la școală 4 zile fără a avea aprobarea scrisă a conducerii școlii.

Voi scrie mai jos de ce am început cu acest exemplu. Până atunci, câteva observații lapidare – adevăruri desupra oricărui dubiu din sistemele de educație românesc și european, la care cei care au dus Educația românească la cel mai de jos nivel posibil ar trebui să reflecteze:

1, Ministrul vrea să crească norma didactică săptămânală de la 18 la 20 de ore – sindicatele românești acuză că media europeană este de 19 ore.

Media europeană deci: dar să spunem și că în Anglia norma de predare efectivă (dincolo de celelalte activități specifice profesorului) este de 24 de ore săptămânal la învățământul primar, și de 21 de ore la cel secundar.
Luxembourg are 23-25 de ore și la cel primar si la cel secundar. În Franța sunt 20 de ore. În Suedia și Norvegia media e de 18 ore, dar se adaugă încă 3 ore de evaluări la clasă, care sunt contabilizate separat.
Media statelor OECD – la care ne străduim să aderăm – e de 19-20 de ore săptămânal.

Deci care e problema că România – cu nivelul ei, trece la 20 de ore?

2, Caracterul electoral (STRICT electoral) în care împărțită România locală trage și Educația după aceleasi principii:
așa cum avem comune cu 300 de locuitori (în loc de minim 1500 cât scrie în lege), avem si scoli rurale cu 10-15 elevi, în care se învață combinat: clasa I cu a IV-a și a II-a cu a III-a.

Acele școli au conducere administrativă, costuri de funționare și mai au… contracte de întreținere de tot felul – cine ar avea curajul să nu aloce sute de mii de euro pentru renovarea unei școli chiar dacă are câțiva elevi?

Asta în loc de-a fi comasate școlile din 2-3 sate și de a fi înființată INSTITUȚIA autobuzului școlar pe sistem american (autobuzul galben) care să ia și să aducă elevii la punct fix.
Dar e greu pentru o primărie care nu-și poate plăti nici măcar salariile să aibă si autobuz pentru 2-3 sate, pentru că primăriile nu sunt în România unități administrative, ci exclusiv circumscripții electorale.

3, Nu există bursă de merit pentru 30% din clasă. 30% nu e merit, mai ales în condițiile în care profesorii sunt pur și simplu inamovibili pe notele pe care le pun și pe modul în care-și fac evaluările. Poate fi bursă socială, poate fi bursă de ajutor, poate fi orice fel de bursă într-o țară în care sărăcia și dependența socială sunt aur curat și bine păstrat e și pentru partidele populiste.

Ba, chiar banii luați de la ”bursele de merit” pot fi dirijați integral în creșterea burselor sociale sau către programele de hrană caldă, acolo unde sărăcia este extremă, sau bani de cărți pentru profesori și pentru elevi. Dar să nu prostim copiii cu ce înseamnă – în școală și în viață – Meritul.

4, Avem cele mai proaste rezultate la Testele PISA din statele UE, iar experimentele pur ideologice pe Educație (care au coborât, la aceleași teste, inclusiv vestitele state nordice) au făcut mai mult rău decât bine.

Dar și-a pus cineva întrebarea ce surprize am avea dacă s-ar da aceleași teste la… profesori?

5, Dintre profesorii care au candidat anul acesta la titularizare, numai 43,5% au luat nota minimă 7 și pot să predea pe perioadă nederminată.

Perioadă nederminată: cei care prind un post disponibil pe termen lung pot ieși la pensie din acest job, dacă nu violează vreun copil sau nu pun o bombă într-un tren.

Pot preda, însă, fără titularizare, 36% din profesorii care au luat note între 5 și 6,99.

21% dintre profesorii candidați au luat sub nota 5.

6, Distribuția competenței didactice în țară este violent polarizată:

Mai ales în rural și în urbanul mic, foarte puține sunt cazurile în care elevii pot accede la BAC fără susținere suplimentară din partea familiei și a unor profesori dedicați, foarte puțini elevi de liceu pot intra la o facultate serioasă (serioasă, nu fabricile de diplome pe bani) fără să fi trecut prin industria meditațiilor.

Or, în afară de intelectualii din rural și din urbanul mic – preocupați de viitorul profesional al copiilor – inteligența și capacitatea copiilor dotați se pierd acolo pur și simplu.

7, Cu excepția orașelor mai înstărite, liceele nu mai ”livrează”: liceele care au sub 15% promovabiltate la BAC nu merită să existe – sunt bani luați din altă zonă a educației și aruncați pe geam.
Economia are nevoie de tot mai mulți absolvenți de studii superioare, dar universitățile (alea serioase, nu fabricile de diplome pe bani) se plâng de numărul mic și de pregătirea generală precară a absolvenților de BAC.

Ăsta e sistemul aflat acum ”în pericol de distrugere”. Nu cred că actualul ministru va reuși să facă o reformă până la capăt (rezistența sistemului e prea mare), cred, însă, că măsurile de reorganizare propuse pot fi începutul reașezării sistemului pe niște principii incredibil de simple. Două motive la baza acestui ”pesimism optimist”:

în primul rând, a aplica ameste măsuri înseamnă să dai peste cap legile scrise și nescrise ale celui mai mare conglomerat de bugetari, care este Educația: componenta socială are multe șanse să bată componenta de competență în sistem – de aici vine și uriașa rezistență împotriva oricărei schimbări;

în al doile rând – si asta e partea bună – un sistem așezat pe baze logice de funcționare și având pe de o parte meritocrația, iar pe de alta susținerea prin ajutor social a copiilor defavorizați – are șanse ca, la un moment dat, să devină performant prin atragerea în Educație a vârfurilor unei generații :

O soluție: profesorii de peste 15 ani într-un sistem reformat azi

Ultimii 25 de ani au făcut din Educație a 17-a roată la căruță, a fi profesor devenind – în ciuda măririlor sporadice de salarii – cea mai neatractivă ”meserie”, cu atât mai mult cu cât are și o puternică componentă vocațională. Chiar dacă ai dubla mâine salariile profesorilor, cei 57% câți n-au reușit să ia un 7 la titularizare tot atât competență și performanță la clasă vor avea.

Astfel că marea miză este adresabilitatea către viitoarele generații de profesori:

o lege care să prevadă că un debutant bine pregătit intră în sistem cu salariul mediu pe economie, care să crească apoi, în 7-10 ani, cu încă pe atât – astfel încât peste un deceniu un profesor să câștige 2 salarii medii pe economie – ar fi o ofertă pentru viitor:

îți selectezi profesorii de peste 10 ani din rândul școlarilor care au acum 12-14 ani, și care vor ști că a fi profesor e o ”meserie” pentru care merită să muncești – iar aici ne întoarcem la exemplul cu care am început, cu școlarul din Anglia, la care mai adaug unul:

frate-meu din Luxembourg vine în România întotdeauna pe data de 16 iulie, nicio zi mai devreme: asta pentru că acolo școala se termină pe data de 15, si se merge la scoală până în ultima zi chiar dacă e vineri. ”Cum, frate, e vineri, e ultima zi, vino si tu de joi seara!”. ”Nu pot. La întoarcere în Luxembourg aș fi vizitat de o echipă formată din cineva din conducerea școlii, un reprezentant al primăriei, cineva de la protecția copilului și, eventul, un psiholog care să urmărească din atitudinea mea dacă nu cumva sunt dintre cei care nu iau în serios educația copiilor”.

Așadar, seriozitate de sus până jos. Dar asta însemnă ca și în România, odată cu redesenarea sistemului, miza cea mare să devină – inclusiv pentru sindicate – dincolo de conservarea calității umane și primenirea ei în rândul profesorilor, regula de fier de-a lua în serios educație fiecărui copil în parte:

Iar ca să fie așa, două-trei-patru lucruri tot trebuie să distrugem. Dacă nu mai multe.