Ziaristul ca spion

Unul dintre cei mai mari spioni ai lumii, Wilhelm Stieber, fondatorul
Serviciului secret al Prusiei, îl avertiza pe Bismarck, într-un
raport despre necesitatea unei rețele de informatori:

„Pentru punerea pe picioare a acestei organizații într-o
concepție cu totul nouă voiam să utilizez puterea, în același
timp nouă și în creștere neîncetată, a presei. Cu jurnaliștii
săi mereu în căutare de informații, presa trebuia să ne permită
și ea ecourile de care aveam nevoie. Dreptul de a pune întrebări
fiind recunoscut în mod unanim jurnaliștilor, aceștia puteau să
devină colaboratorii greu de suspectat ai unui serviciu secret, cu
atît mai mult cu cît ei aveau facultatea de a relata evenimentele
simplu de înțeles și de a ști să distingă faptele de simplele
zvonuri. Nici chiar secretele economice și militare cele mai bine
apărate nu puteau să-i descurajeze pe jurnaliști, pentru că ei
cunoșteau adeseori atît de bine pe oamenii politici și pe
militarii cu funcțiile cele mai înalte încît aceștia nu se sfiau
de a vorbi despre ele în prezența lor“.

Dezvăluirea o găsim
în memoriile lui Stieber „Der Spion des Kanzlers“, traduse în
franceză sub titlul „Espion de Bismarck“, tipărite în 1985 la
Editura Pygmalion. E pentru prima dată în istoria celor două
profesii – jurnalismul și spionajul – cînd se recunoaște
disponibilitatea serviciilor secrete de a-i folosi pe gazetari. în
același timp, citind printre rînduri, vom descoperi și un adevăr
lesne de bănuit: prin numeroase caracteristici, jurnalistul e mai
bun ca spionul. Și unul și altul au drept țel culegerea de
informații. Și unul și altul apelează, pentru atingerea
obiectivului, la metode mai puțin ortodoxe. Dacă jurnaliștii
n-ajung la lichidare, asta nu înseamnă că ei nu se dedau la
mijloace tipice spionajului: infiltrări, deghizări, protecția
martorilor, colectarea și analizarea informațiilor.

Asemănările dintre
cele două profesii au făcut ca în istorie ele să fie strîns
legate. Evident, așa cum arată Stieber, cea mai importantă rămîne
utilizarea jurnaliștilor ca agenți sub acoperire. „Guide de
l’espionnage et du contre- spionnage, Histoire et téchniques“
(„Ghidul spionajului și contraspionajului, Istorie și tehnici“),
apărut în 1998 la Paris, trece în revistă cîțiva dintre
jurnaliștii care au aparținut serviciilor secrete sau au colaborat
cu acestea.

Să-i luăm mai
întîi pe cei ce vor rămîne, indiscutabil, în istoria serviciilor
secrete. Deși beneficiari ai unei activități de jurnaliști,
meseria lor de bază, ca să zic așa, e spionajul. Carnetul de
gazetar a fost doar o formă de acoperire. La fel de bine puteau fi
tîmplari sau cultivatori de cactuși. Primul inter pares: Richard
Sorge. Spionul spionilor, cum i s-a spus agentului GRU, cel ce-a
salvat Rusia prin informația potrivit căreia, în 1941, Japonia nu
va ataca Uniunea Sovietică, a lucrat oficial în calitate de
corespondent al unor ziare nemțești. Ipostaza de gazetar a fost
secundară. Ea nu l-a ajutat nici măcar în activitatea de spionaj.
A fost, repet, o simplă modalitate de a putea sta la Tokyo.
Gazetăria sub acoperire e practicată și de unul dintre cei cinci
membri ai cercului de trădători de la Cambridge: John Cairnross.
Cîrtiță KGB din 1937, el lucrează, între 1952 și 1976, ca
jurnalist pentru „The Economist“. Drept corespondent de presă
(la Associated Press și la Reuters), lucrează în Vietnam și An
Xuan, dovedit, ulterior a fi în realitate agent al serviciilor
secrete vietnameze. Un loc de frunte în panoplia agenților sub
acoperire de jurnalist poate să pretindă și Evgheni Primakov,
corespondent de presă al Pravdei în Orientul Apropiat. El va deveni
ulterior, în 1992, director al SVR, serviciul secret exterior al
Rusiei.

Aceștia sînt
spioni pentru care jurnalistica e doar o acoperire.

Sînt însă și
agenți avînd profesia de bază gazetăria. Ei își au locul în
istoria presei. Prezența în istoria spionajului își are cauza în
recrutarea lor ulterioară de către serviciile secrete. Putem
susține că ei sînt un exemplu tipic de folosire a facilităților
gazetărești pentru pătrunderea în cercuri înalte și culegerea
de informații. Să-i prezentăm și pe cîțiva dintre aceștia.
Primul pe listă e Robert Maxwell, agent al MI6. Sprijinit de
Agenție, el făurește un adevărat imperiu de presă. Diamantul
acestei coroane e marele cotidian new-yorkez „Daily News“. Brian
Crozier e corespondent de presă al BBC și al săptămînalului „The
Economist“ în Australia. În 1958, e recrutat de către CIA. În
anii ’20, gazetăria are ca debutant pe Ladislas Faragó, reporter
la Berlin pentru „New York Times“, corespondent de presă, apoi,
al Associated Press în Etiopia. Emigrat în SUA, e recrutat de
Serviciul Secret al Marinei Americane. Richard Helms e în 1936
corespondent al United Press la jocurile olimpice de la Berlin. După
intrarea în război a SUA e angajat de Serviciul Secret al Marinei
Americane, trece la OSS (precursorul CIA) și apoi la CIA. Ca
jurnalist debutează și Everett Hunt. Corespondent de război pentru
„Life Magazine“, e recrutat de OSS. Legături mai mult sau mai
puțin întîmplătoare cu serviciile secrete au și Voltaire, Daniel
Defoe, Graham Green, Hemingway. Agențiile de presă TASS și China
Nouă sînt cunoscute ca spații pentru acțiunea de spionaj sub
acoperire.

Folosirea
jurnaliștilor ca agenți sub acoperire e doar unul dintre serviciile
făcute de jurnaliști agențiilor de spionaj. Presa poate fi
exploatată, cu sau fără voința sa, și pentru un alt front al
serviciilor secrete: dezinformarea. Stieber însuși va pune la cale
o amplă acțiune de dezinformare, grație unor jurnaliști plătiți,
vizînd împingerea Austriei într-un război cu Prusia, care, vezi
Doamne!, murea de dragul evitării unui război. Istoria spionajului
mondial înregistrează și alte operații celebre de dezinformare
prin presă.

Una dintre cele mai
spectaculoase a fost campania din presa occidentală, orchestrată de
KGB, privind folosirea de către americani, în războiul coreean, a
armei biologice. Eroul acestei acțiuni e jurnalistul Wilfrid
Burchett. De origine australiană, el e recrutat de serviciile
secrete chinezești. Corespondent al jurnalelor „Daily Express“
și „Times“ în timpul războiului civil din China, el capătă
notorietate ca jurnalist. Utilizînd-o, Burchett orchestrează o
campanie de presă împotriva cardinalului Mindszenty, opozant al
regimului comunist maghiar. Pentru reușitele sale pe frontul
dezinformării obține în 1951 Premiul Stalin. Cea mai importantă
acțiune a sa – dezinformarea privind utilizarea de către
americani a armelor biologice în războiul coreean – e montată în
februarie 1952. Rezultatele sînt impresionante. Opinia publică
occidentală e atît de convinsă încît numirea generalului
american Ridgway la comandamentul NATO de lingă Versailles
declanșează la Paris o demonstrație monstruoasă sub sloganul:
,Ridgway – Ciumă“.

În istoria
dezinformării își merită locul și operațiunea SIDA. E vorba de
știrea falsă difuzată în 1983 de un jurnal indian prosovietic
potrivit căreia SIDA e un virus fabricat la Centrul bacteriologic de
la Fort Derrick pentru eliminarea rasei negre. Merită consemnată,
tot de partea KGB, operațiunea Spiegel. Concepută de serviciile
secrete sovietice și cehe, care au avut drept scop destabilizarea
lui Franz Joseph Strauss, șeful ramurii bavareze a CDU, la vremea
respectivă (1962) ministrul Apărării al RFG. Afacerea constă în
furnizarea de către KGB jurnalului Spiegel a unor documente NATO.
Reacția lui Strauss corespunde scopurilor secrete ale acțiunii. El
îl arestează pe directorul publicației. Scandalul duce la demisia
lui Strauss. Exact ceea ce se urmărea. Dezinformarea prin presă nu
e apanajul KGB. CIA folosea Vocea Americii și Radio Europa Liberă
pentru difuzarea unor știri despre realitățile din Est. În timpul
războiului din Golf, celebrul post de televiziune CNN e utilizat
pentru a-i convinge pe irakieni că atacul va avea loc într-altă
parte decît acolo unde era calculat. Chiar și fără aceste
legături directe, presa își merită un loc aparte în istoria
serviciilor secrete. Nu de altceva, dar gazetăria e un soi de
spionaj cu acte în regulă.

_{Foto sus:
Evgheni Primakov, fost director al SVR,
serviciul secret exterior al Rusiei, dă mâna cu noul președinte al
Federației Ruse, Vladimir Putin, la 13 septembrie 2000 (©
kremlin.ru / Wikimedia
Commons)}

Mai multe pentru tine…