Provocările întâmpinate de autoritățile de la București în Dobrogea, după 1878

În
august 1904, lăudând progresele administrației românești în
Dobrogea, Nicolae Iorga făcea o radiografie a provocărilor pe care
autoritățile de la București le-au întâmpinat după 1878.

„A
fost un timp când nu găsiam destule cuvinte pentru a ne plânge de
acea pacoste căzută asupra capetelor noastre nevinovate care ar fi
fost Dobrogea: pământ de bălți, de stuhuri, de pustiu, prin care
la căldura strașnică șerpele își încălzește inelele verzi;
pământ de locuitori sălbateci, neîmpăcați cu stăpânirea
noastră: spioni ruși,
Bulgari iredentiști, Tătari mai răi decât dobitoacele, Turci
îndărătnici cari n-au alt gând decât să agonisească plata
pentru corabia ce-i va duce în pământurile pe care le stăpânește
încă Padișahul.

Ce se putea face acolo, pe un astfel de sol, cu astfel de
oameni și între astfel de vecini: sus, Muscalul și jos mezinul
lui, Bulgarul? Numai două feluri de oameni erau ispitiți să meargă
în acest Ţinut de nenorocire, două foarte interesante categorii
sociale din România de la sfârșitul veacului al XIX-lea. Întăiu
— înșirându-i după rang — membrul din «elita» politică și
socială, care știa că se pot căpăta acolo pe prețuri de nimic
moșii destul de întinse și locuri pentru clădit vile în vederea
Mării: câți nu și-au îndeplinit acest scop și se găsesc astăzi
foarte bine!

Apoi funcționarii cari găsiau leafa singură prea mică
pentru înaltele lor nevoi culturale de oameni cu vicii civilisate,
precum și acei funcționari cari erau luați pe fugă din toate
părțile, pentru nepricepere sau purtări rele, și cari căutau un
colț de umbră unde să-și poată adăposti neajunsurile și
păcatele: ce recomandație au fost aceste tipuri netrebnice sau
conrupte pentru noua stăpânire românească, înțelege orișicine.

Desprețul pentru Dobrogea venia dintr-un îndoit motiv: Pe de
o parte, era durerea pentru pierderea Basarabiei, care nu era
răscumpărată prin cedarea către noi a unui pământ aproape cu
totul străin. Era apoi desăvârșita necunoștință a
împrejurărilor dobrogene. Înainte de 1877 n-avusem nici un gând
asupra acestei coaste a Mării Negre, care trebuia să ne ispitească
totuși așa de mult, — știam despre sangeacatele de Tulcea și
Chiustenge cât știm și astăzi despre Ţinutul Nicopolei sau al
Rusciucului.

După 1877 au apărut — mulțămită numărului celui mic și
lenii celei mari a scriitorilor noștri și, nu mai puțin, apatiei
asiatice a publicului — numai foarte puține cărți despre
Dobrogea și acele aveau un caracter cu totul special și, precum nu
erau complete, așa ele nu vorbiau decât unor cetitori foarte rari,
când s-ar fi cuvenit ca toți să știe ce am câștigat”,
scria Nicolae Iorga într-un articol publicat la 15 august 1904, în
nr. 33, An III, al revistei Sămănătorul,
conform Institutului
de Studii Sud-Est Europene.

Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de
Independență

Era 14 noiembrie 1878 când Regele Carol I lansa două proclamații
fundamentale pentru România. Prima era adresată celor mai noi
cetățeni români: dobrogenii. Proclamația Domnitorului României
către dobrogeni a fost tipărită în limbile română, turcă,
greacă și bulgară, fiind răspândită în foi volante, pe întreg
teritoriul dobrogean. Cealaltă proclamație era destinată Armatei
Române.

În ziua de 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea
pe la Brăila înaintând spre Tulcea, ce era sangeacul (capitala)
pașalâcului Dobrogea. La 23 noiembrie 1878, trupele au ajuns la
Constanța.

Mai multe pentru tine…