Istoria văzută de presă

Hotărât să nu mai las de astă dată să-mi scape Istoria Romei
antice, după „Istoria Romei pentru nuli”, încep și termin
„Storia di Roma”, în varianta românească – „O istorie
inedită” de Indro Montanelli, pe care-l descopăr și ca autorul
unei originale Istorii a grecilor.

Pentru adepții Istoriei puchinoase, pretins știință, când în
realitate Istoria e o telenovelă, cartea jurnalistului italian,
tipărită la Milano în 1969 și tradusă în România la Editura
Artemis, București, 1995, nu merită mai mult decît un bobîrnac
dispreșuitor, pe motiv c-ar fi popularizare gazetărească a
trecutului.

Prefața lui Indro
Montanelli plasează însă cartea în zona întreprinderilor
inoclaste:

„Nici n-am fost
foarte surprins, pentru că, de fapt, chiar în zilele noastre, cînd
se vorbește în Italia despre Roma, nu se folosește niciodată alt
limbaj decît cei aulic și apologetic. Eu sînt convins că, tocmai
din acest motiv, în mintea cititorului de istorie n-a prea rămas
mare lucru și că, la noi, aproape nimeni, după terminarea
liceului, nu se simte tentat să-și reîmprospăteze cunoștințele
în acest domeniu. Nimic mai plictisitor decât să urmărești o
istorie populată de monumente. Eu însumi a trebuit să lupt – și
mai puțin – împotriva căscatului, atunci cînd, cu cîțva ani
în urmă, dîndu-mi seama că uitasem totul, sau aproape, am dorit
să studiez din nou această istorie. Dar asta numai pînă în ziua
cînd i-am descoperit pe Seutoniu și pe Doi Cassius, contemporani cu
monumentele sau cel puțin trăitori în secolele acelea, care nu au
simțit pentru ele nici un fel de respect, ca să nu mai vorbim de
diferență sau cucernicie.

Pe drumul trasat
de ei, m-am apucat să-i răsfoiesc și pe ceilalți istorici și
memorialiști romani. Parcă ar fi înviat pietrele! Deodată toți
acești protagoniști, care ne fuseseră prezenți la școală
mumificați în aceeași veșnică atitudine, nu ca oameni, ci ca
simboluri abstracte, și-au pierdut imobilitatea lor minerală, au
prin viață, s-au colorat cu sînge, cu vicii, cu slăbiciuni, cu
ticuri, cu manii mai mari sau mai mici, într-un cuvînt au devenit
vii și adevărați.

De ce trebuie să
purtăm acestor personaje mai mult respect decît le-au purtat
romanii înșiși? Și li se face, oare, o mare favoare dacă sînt
lăsați pe un soclu într-o sală rece de muzeu, unde numai școlarii
– fiindcă au de dat examene – vin, în mod obligatoriu conduși
de către profesorii lor? Cunosc iezuiți care, fără să se abată
de la dreapta credință, au scris hagiografii îndrăznețe, în
care sfinții apar așa cum au fost:

Oameni printre
oameni, cu ciudățeniile și încăpățînările lor.

Faptul că mulți
dintre ei au comis greșeli și că toți, fără deosebire, au fost
tentați să le comită, nu impietează cu nimic asupra sfințeniei
lor. Din contră, chiar Isus Hristos l-a făcut apostol pe Sf. Petru
– acela care se lepădase de dînsul”.

N-am nici o îndoială
că autorul ia în răspăr Istoria Romei în varianta din manuale și
din zarva națională, asemănătoare cu cea de la noi, gen „Mîndri
că sîntem italieni”! Nu cred însă că farmecul cărții stă în
coborîrea lui Cezar de pe soclu pentru a băga de seamă că avea
chelie și se ținea după muieri. Farmecul cărții, cel puțin
pentru mine, e de găsit în relatarea trecutului cu mijloacele
gazetăriei de bună calitate. Personajele, întîmplările,
poveștile sînt surprinse din poziția unui reporter profesionist al
trecutului văzut ca actualitate.

Poate fi relatat
Trecutul ca și cum ar fi prezent?

Firește că poate.

Trecutul, diferit de
prezent prin multe note, se aseamănă cu aceasta, prin multe alte
note, fenomen dat de esența comună tuturor epocilor istorice:

Omul – ca personaj
central.

Or în tot ceea ce
face Omul, indiferent că e Împărat sau Sclav, Patrician sau
Plebeu, Conte sau Iobag, Patron sau Proletar – există și se
manifestă trăsături asemănătoare dacă nu chiar identice, ivite
din esența de om.

Numa Pompilius, cel
de-al doilea rege al Romei, pretindea că „în fiecare noapte,
venea la el în vis, din Olimp, nimfa Egeria, ca să-i transmită
direct instrucțiuni”.

Notează imediat
Indro Montanelli:

„Stratagema
poate să pară copilărească, dar și în zilele noastre ea a mai
ținut cîteodată. Îm plin secol al douăzecilea, Hitler, ca să se
facă ascultat de nemți, nu a trebuit să inventeze o alta mai bună.
Cobora din cînd în cînd de la munte, din Berchtesgsden, cu cîte o
nouă poruncă a bunului Dumnezeu în buzunar: aceea de a-i extermina
pe evrei, de exemplu, sau de a distruge Polonia. Și ceea ce e mai
nostim e că, e pe cît se pare, o credea și el, În astfel de
treburi omenirea, de la Numa încoace, n-a progresat prea mult”.

Eu aș merge mai
departe și aș spune că toții mari conducători din Istorie s-au
preocupat să se prezinte ca purtători ai unui Mesaj, fie acesta
Divin (vezi tablele lui Moise), fie ideologic (vezi confruntarea
dintre comuniști în cine e adevăratul moștenitor a lui Lenin).

Adevărul despre
Permanenta pretenție de a fi Mesagerul Cuiva sau a Ceva pe Pămînt,
scos în evidență de cartea lui Indro Montanelli, mă convinge încă
o dată de senzaționalele rezultate ale Istoriei văzute de Presă.

_{Foto sus: Colosseumul în secolul al XVIII-lea. Pictură de Giovanni Paolo Panini (© Walters Art Museum / Creative Commons License)}

Mai multe pentru tine…