Cine se putea mărita cu un ofițer român, în Vechiul Regat?
În decembrie 1899, Senatul dezbătea un proiect de lege privind
căsătoriile militare. Scopul declarat al legiuitorilor români era
ca această chestiune să fie „stabilită pe baze solide și în
interesul atât al familiei, cât și al armatei”.
În epocă ofițerii
erau văzuți ca o „clasă foarte însemnată a țării, care
trebuie îngrădită de orice dificultăți ale vieții, adăpostită
de sărăcie”. Din aceste considerente viitoarele soții ale
ofițerilor trebuiau să treacă de testul îndeplinirii
„condițiunilor de onorabilitate” și al dotei, scrie Institutul
de Studii Sud-Est Europene, pe pagina de Facebook a instituției.
Dota pe care o ia
ofițerul să fie reală, nu iluzorie, declara ministrul de război,
gen. Iacob Lahovari, deoarece „părinții vor să-și căsătorească
fetele după militari, dar să le dea dota cea mai mică posibilă,
numai căsătoria să se facă”.
S-a discutat mult în
Parlamentul român despre zestrea viitoarelor soții de militari. Să
dispună doar de capital în numerar și imobile? Sau să aibă un
venit echivalent cu acest capital? Adică pot fi funcționare ale
Statului?
Nu, decid
legiuitorii români la 1899. Motivul? În loc de a se îngriji de
instrucția și educația copiilor, acestea vor nutri „visuri de
mărire la care ar putea ajunge prin soțul său militar, căci
acesta trebuind să înainteze, cu speranța că va fi nevastă de
maior, de colonel, soția lui va căuta să iasă în lume, să joace
un rol mai înalt decât acela la care trebuie menținut pentru
ordinea în Stat”. Dota rămânea, așadar, sfântă.
Foto sus: Ofițeri
români, înainte de Primul Război Mondial (© Library of Congress)
Mai multe pentru tine…
