Cristian Grosu / Establishment

Cristian Grosu / Establishment

(Textul de mai jos este preluarea integrală a editorialului de număr al CRONICILOR 78, revistă exclusiv print, apărută sub tema ”Disoluția Democrației”).

***

Poate că numai febra electorală mondială (cu 60% dintre pământeni chemați la vot anul acesta) are meritul de-a scoate la lumină și a oficializa problemele care se acumulează de vreo două decenii în interiorul lumii occidentale.

Lumea occidentală înseamnă democrația liberală și economia liberală de piață – adică, structuri sociale și economice rezultate după sofisticate și uneori explozive reacții „chimice” în creuzetul istoriei. Reacții soldate cu depunerea pe fundul eprubetei a unui precipitat format din autocrații și dictaturi, combinate cu ideologiile de standardizare și nivelare a personalității cetățeanului – de tip „omul nou” de la nazism și comunism la progresism –, lăsând deasupra democrația sănătoasă – lichidul transparent al libertăților și deciziei populare dublate de responsabilitate și competență.

Merită să revizităm câteva fapte simple și de-o evidență brutală, pentru a încerca să înțelegem nu numai fractura dintre clasele politice și electoratele lor, ci și aplombul „antisistem” care bântuie societățile noastre.
„Fractura dintre clasele politice și electoratele lor”: e un gol în fractura asta? Sau oare nu cumva s-a interpus ceva acolo?

Cum i-a venit dnei Angela Merkel ideea de-a rade de pe tot cuprinsul Germaniei centralele nucleare – o energie de tranziție de care cea mai puternică economie europeană avea nevoie ca de aer?
Ce l-a convins pe dl Mark Rutte, atunci când –  în condițiile în care toată UE e responsabilă de doar 6% din gazele cu efect de seră de pe planetă – a decretat, sub motivul că poluează, eliminarea a 30% din vacile Olandei, adică de pe un biet imaș global?
Ce-a fost în mintea politicienilor americani ajunși la decizie în Departamentul pentru Educație, când au suspendat criteriul meritocrației și au permis, astfel, ideologizarea adevărului științific pe care ar trebui să-l producă, făcând din universitățile americane laboratoare de inginerie socială?
Cum de o cohortă de politicieni de top ai UE s-a angajat în Green Deal în 2015, iar studiile reale de impact asupra economiei și locurilor de muncă (element basic chiar și atunci când îți extinzi o covrigărie) sunt făcute abia acum, în 2024 – și asta numai după aterizarea competitivității economice europene?
Cine și cum face alocările pentru Cercetare, în Uniunea Europeană, de exemplu, atunci când se distribuie banii fie pentru componenta de tehnologie, fie pentru cea de „științe sociale”? De altfel, un calcul arată că suma bugetelor cluburilor de fotbal de primă ligă, din toate statele UE + Marea Britanie, e mai mare decât bugetul alocat Cercetării… 
Cine (nume, funcție, poză, CV) a decis ca, în documentele oficiale ale Uniunii europene, cuvântul „femeie” să fie înlocuit cu „persoană care naște”?

Răspunsurile la aceste doar câteva întrebări simple au în spate, de fapt,  proiecte și politici economice de trilioane de dolari, luate, împotriva intereselor naturale ale cetățenilor, de structuri costisitoare, care creează măsuri, distribuie bugete, gândesc și implementează programe și propagă cu intransigență și împotriva principiilor care țin în picioare o democrație autentică, o strategie nivelatoare.

„Conspirație”? Nici vorbă! E vorba de instituții oficiale „care veghează la democrație” și la „valori”, peste care generațiile de politicieni trec ca valurile, măturate de „alegeri” – o pegră paralelă cu economia și societatea reale, care-și construiește întotdeauna din mers agenda de interese folosindu-se de ideologii manipulatoare și destructurante social, ca să configureze, să stimuleze sau să saboteze politicile întreprinse de politicienii aleși prin vot. Lucru valabil pe plan național, pe plan global.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / De ce disoluție și ce fel de democrație”)

Spre deosebire de autocrații, care lucrează cu „mulțimea”, democrația are în centru, și se bazează pe el, pe autonomia și pe responsabilitatea lui, cetățeanul.
Astfel că problema începe de aici. Un celebru psiholog se întreabă – într-o manieră foarte „incorectă politic”:
„Tocmai scoatem din mintea oamenilor ideea de țară. Punem ceva în loc? Nu. Tocmai scoatem din mintea oamenilor ideea de familie. Punem ceva în loc? Nu. Tocmai scoatem religia din capul oamenilor. Punem ceva în loc? Nu. Rețelele sociale tocmai rup relațiile interumane directe. Avem ceva de pus în loc? Nu. Or, combinațiile între aceste elemente țin vertical un om sănătos psihologic. Să nu ne mirăm de societatea care urmează”.

Se înțelege că Rusia, China, Iran jubilează în fața slăbirii din interior și a indivizilor, și a democrației, și a societății lumii libere.

Ne așteaptă un deceniu fierbinte în societatea occidentală, din perspectiva refacerii legăturii dintre cetățeni și clasa politică în mod real reprezentativă.
Cine știe, criza democrației e poate doar „criza vârstei mijlocii”…

(Citiți și: ”Disoluția Democrației – Au apărut CRONICILE NR. 78. Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)

(Citiți și: ”Cristian Grosu / De ce disoluție și ce fel de democrație”)

(Citiți și: ”Interviu Yascha Mounk / „Ideile care amenință democrația liberală au ajuns instituționalizate în cele mai înalte eșaloane ale societății””)

***

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *