De ce a rămas România în urma Europei ca nivel de dezvoltare?
Profesorul universitar Bogdan Murgescu, invitatul special al lui
Andrei Pogăciaș și Matei Udrea în episodul de mai jos al
podcastului „Colecționarul de Istorie”, explică din ce cauze a
rămas România treptat tot mai în urma Europei, ca nivel de
dezvoltare.
Profesorul Murgescu este autorul lucrării „România și Europa.
Acumularea decalajelor economice“, în care a făcut analiza
comparată a traiectoriei istorice pentru patru țări plecate
inițial de la același nivel: România, Serbia, Danemarca și
Irlanda.
Când a început
România să rămână în urma Europei?
De ce alte regiuni
inițial la fel de subdezvoltate, precum Germania și Olanda, au
înregistrat salturi spectaculoase?
Care a fost epoca în
care România a recuperat, totuși, masiv din decalajul economic față
de regiunile dezvoltate?
De ce, începând
din 1913 și până în 2000, s-a înregistrat o rămânere în urmă
tot mai mare față de Europa?
A fost epoca lui
Carol I una a marilor progrese?
De ce a fost reforma
agrară din 1921 necesară, dar nu și bună pentru economia
României?
Cum au ajuns
prostiile făcute de guvernanții României interbelice să saboteze
masiv redresarea economică a țării.
Sloganul „prin noi
înșine“, o pacoste care a însemnat frânarea dezvoltării.
A recuperat țara
noastră din decalajul față de Europa în perioada comunistă?
În primul capitol
al volumului „România și Europa. Acumularea decalajelor
economice“, Bogdan Murgescu vorbește despre epoca modernă
timpurie (perioada dintre anii 1500-1800), considerată de istorici
drept o „epocă relativ omogenă și unitară în interiorul său“.
Istoricul
german Rudolf Vierhaus descrie astfel această perioadă:„…
persistența unui peisaj dominat de agricultură și de viața
rurală, cu unele regiuni meșteșugărești și cu o lentă îndesire
a rețelei de orașe și căi de comunicație;un mod de viață
determinat de hrana limitată, recolte ratate, epidemii și
războaie;dominația socială a proprietății funciare, dominația
politică a nobilimii, ascensiunea economică a unor părți ale
burgheziei urbane și ascensiunea profesională a elitelor burgheze
funcționale (…), raportul dintre orientarea spirituală și cea
lumească este determinat de Biserica de stat (…)“.
Dacă la nivel
mondial, istoricii vorbesc despre secolele XVI-XVIII ca fiind o
perioadă unitară, nu același lucru se poate spune și despre
cultura română modernă, când Țara Românească și Moldova se
aflau sub ocupația Imperiului Otoman. Sub dominația fanariotă,
Țara Românească și Moldova au înregistrat „o stagnare
economică“, iar specialiștii vorbesc despre „o epocă de
decădere“.
Țările Române
erau obligate să plătească tribut către Poartă (haraciul),
daruri protocolare pentru sultan și pentru marii dregători otomani
(peșcheșuri), dar și sume pentru obținerea și păstrarea
tronului. Istoricul Mihai Berza a fost primul care s-a încumetat să
realizeze un bilanț financiar al exploatării Țărilor Române de
către Imperiul Otoman. Între 1581-1590, Țara Românească a plătit
către Poartă 650.000 de galbeni anual.
În urma presiunii
economice otomane, a avut loc sporirea dramatică a fiscalității,
aceasta fiind semnificativă în al treilea sfert al secolului al
XVI-lea. A explodat între anii 1580-1594.Revoluția industrială
O accelerare a
creșterii economice și demografice s-a înregistrat în secolul al
XIX-lea, cel mai spectaculos aspect fiind „revoluția industrială“.
„Declanșată în Anglia pe la 1760, ea s-a răspândit și în
Europa continentală, deși cu foarte mari variații de la o țară
la alta și chiar de la o regiune la alta în cadrul aceluiași stat.
Elementul definitoriu a fost desigur trecerea de la munca manuală la
cea bazată pe mașini propulsate de energie.
Totuși, revoluția
industrială nu se reduce la acest aspect. Ea a cuprins și un set
foarte mare de inovații tehnice, cu aplicații în multiple sectoare
(textil, metalurgic, transporturi etc.), a căror secvențialitate
i-a făcut pe unii istorici să diferențieze între o primă
revoluție industrială, bazată pe motoarele cu cărbune și cu
aplicații mai ales în sectorul textil și transporturi, și o a
doua revoluție industrială bazată mai ales pe petrol și pe
electricitate, ale cărei sectoare de vârf au fost metalurgia și
construcțiile de mașini, urmate rapid de industriile electrotehnică
și chimică“, scrie Bogdan M în volumul său.
Modelul occidental
În această
perioadă, un important rol l-a avut adoptarea modelului occidental,
care a însemnat, în primul rând, creșterea importurilor. Însă,
importurile vizau, în special, bunuri (țesături din bumbac, zahăr,
citrice) destinate boierimii. După 1850, au fost aduse din
străinătate și mărfuri necesare gospodăriilor. Abia după 1860
s-a putut vorbi despre o creștere semnificativă a importurilor.
Despre perioada interbelică, privită de unii ca fiind o „epocă
de aur“, istoricii au altă părere. Ei o judecă sever. Eric John
Ernest Hobsbawm, istoric britanic, este tranșant:„Deceniile de la
izbucnirea Primului Război Mondial până la anii imediat următori
celui de-al Doilea Război Mondial au fost o epocă a catastrofei
pentru această societate.
Timp de patruzeci de
ani s-a trecut de la o calamitate la alta. Au existat momente în
care nici măcar conservatorii inteligenți nu ar fi pariat pe
supraviețuirea ei (…) Chiar și Statele Unite, care fuseseră
scutite de revoluții și războaie, s-au aflat la un pas de
prăbușire. În timp ce economia mergea împleticindu-se,
instituțiile liberale au dispărut între 1917 și 1942 din aproape
întreaga lume, exceptând o fâșie din Europa, America de Nord și
Australasia, pe măsură ce fascismul și mișcările autoritare
satelite ale acestuia câștigau teren“.
După cel de-al
Doilea Război Mondial, a avut loc o accelerare fără precedent a
creșterii economice mondiale. Economistul britanic Angus Maddison a
constatat că economia mondială a performat în ultima jumătate de
secol „mai bine ca în orice altă perioadă din trecut. Produsul
global brut a crescut de șase ori între 1950 și 1998“. În anii
’80, România s-a confruntat cu o reducere a consumului, deoarece
Nicolae Ceaușescu a luat decizia de a acorda prioritate achitării
datoriilor externe.
Situația României,
imediat după prăbușirea regimului comunist și începutul
tranziției spre un sistem politic democratic bazat pe economia de
piață, a fost descrisă astfel de Daniel Dăianu: „La sfârșitul
anilor ’80, economia românească, țara, oamenii ofereau un tablou
dezolant. După mai mult de patru decenii de industrializare forțată,
competitivitatea economiei se afla la nivelul cel mai scăzut în
cadrul «ligii comuniste», dezechilibrele dintre sectoare și
penurie erau în creștere, suferința oamenilor era
inimaginabilă;România era cu mult în urma țărilor vecine în
ceea ce privește premisele instituționale necesare pentru tranziția
postcomunistă, pregătirea psihologică a populației pentru
schimbări sociale și baza socială a reformelor către economia de
piață“.
Foto sus: Uzina de
la Cotroceni pentru crearea energiei electrice şi punerea în
mişcare a pompelor din colectoare, la începutul secolului XX (©
iMAGO Romaniae)
