Discursul lui Albert Camus cu ocazia decernării Premiului Nobel

Într-unul din Discursurile cu ocazia decernării Premiului Nobel
(cel din 14 decembrie 1957), Camus îşi caracterizează epoca
astfel:

„Un înţelept oriental cerea mereu, în rugăciunile sale, ca
Dumnezeu să-l cruţe de a trăi o epocă interesantă. Cum noi nu
sîntem înţelepţi, Dumnezeu nu ne-a cruţat, şi, deci, trăim o
epocă interesantă. În orice caz, o epocă ce nu ne permite să ne
dezinteresăm de ea”.

Din această
caracterizare a secolului său, Camus trage o concluzie fără
echivoc:

„Orice artist,
că vrea sau nu, e îmbarcat. Orice artist de azi e îmbarcat pe
galera timpului său”.

O concluzie –
profesiune de credinţă pentru angajarea scriitorului Albert Camus:

Angajare care stă
în primul rînd sub raza cuvintelor din Introducerea la Omul
revoltat:

„Acesta e un
efort de a înţelege timpul meu”.

Cărţile lui Albert
Camus sînt înainte de toate un efort aproape supraomenesc de a
înţelege timpul său. Ele se vor o tentativă lucidă de
radiografiere a conştiinţei europene confruntate cu zguduitoarele
evenimente ale acestui secol. Încercînd să sintetizeze starea de
spirit continentală la sfîrşitul marelui cataclism istoric,
Maurice Nadeau notează în Romanul francez de după război:

„La ieşirea
din coşmar s-a constatat că valori de mult timp puse la îndoială
erau moarte. Timpul nihilismului, căruia i se aştepta şi i se
temea venirea, de astă dată îl trăiam. Foamea, ruinele,
spolierele, torturile, milioanele de cadavre, asasinarea deliberată
a unor mase de oameni în lagărele de concentrare sau în marile
aglomeraţii urbane, şi care aveau să culmineze cu aneantizarea
locuitorilor Hiroşimei, ofereau omului european o imagine asupra lui
însuşi, în care el nu se recunoştea. Credinţele morale,
filozofice, metafizice, care reprezentau cucerirea grea şi
răbdătoare a celor mai bune spirite ale tuturor secolelor fuseseră
spulberate în eveniment. S-au putut vedea înflorind exaltarea
instinctelor biologice şi rasiale, fanatismele religioase şi
naţionale, încrederea orbească în Dumnezeu sau Destin. Omul
occidental se regăsea, buimac, într-un univers pustiit”.

Cea mai gravă
concluzie trasă din această stare de lucruri e sentimentul
relativităţii valorilor. În Mitul lui Sisif, Camus
îl consideră trăsătura tragică a conştiinţei secolului său:

„Dacă nu se
crede în nimic şi dacă nimic n-are sens şi dacă nu putem afirma
nici o valoare, atunci totul e posibil şi nimic n-are importanţă.
În absenţa lui pentru şi contra, asasinul nici nu greşeşte, nici
nu are dreptate. Se pot încinge în linişte crematoriile”.

Confruntat cu
delirul istoriei, prima reacţie a omului contemporan a fost mirarea.
Asemenea paşnicilor locuitori ai Oranului din Ciuma, oamenii de
bună-credinţă şi-au spus, la început, că astfel de lucruri sînt
imposibile în civilizaţia occidentală:

„Cît despre
concetăţenii noştri, ei nu-şi dădeau seama, din păcate, nu se
gîndiseră niciodată că orăşelul nostru ar putea fi un loc
special desemnat pentru ca şobolanii să moară aici la soare, iar
hotelierii să dispară de maladii bizare. Din acest punct de vedere,
ei se găseau în eroare şi ideile lor trebuiau revizuite”.

Primele capitole ale
romanului descriu, sub forma parabolei, starea de spirit a unei
Europe care, în ciuda evenimentelor evidente, mai credea în
victoria Binelui asupra Răului, în caracterul accidental al
fascismului. Continentul se mai afla în acea stare de iluzie şi
candoare ironizată de Voltaire în povestirile sale filosofice, şi
a cărei expresie poate fi găsită în faimoasa formulă a lui
Leibnitz:

„Totul e cum nu
se poate mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

Pe această
radiografiere a conştiinţei secolului său, Albert Camus ridică
întrebarea: cum să trăieşti?

Răspunsul e unul
dintre cele mai fascinante, definitoriu pentru angajarea
scriitorului: în deplină luciditate. Prin aceasta, morala lui Camus
– morala vieţii ce trebuie asumată în deplină cunoştinţă de
cauză – se distinge în raport cu alte învăţături de a trăi.
Dacă prin unele valori, morala lui Camus se înrudeşte cu alte
formule de viaţă, prin luciditate, ea se singularizează.

Solidaritatea, de
exemplu, e împărtăşită şi de Saint-Exupéry. Dar, spre
deosebire de Camus, filosof al soarelui mediteranean, al lumii
orbitoare, în care se vede totul, Saint-Exupéry face elogiul
nopţii:

„Noaptea
raţiunea doarme, iar lucrurile se mărginesc să existe. Cele cu
adevărat importante îşi reiau forma, supravieţuiesc distrugerilor
înfăptuite de analizele de peste zi. Omul îşi adună laolaltă
părţile împrăştiate şi devine iarăşi un arbore liniştit”.

Pledoaria pentru
luciditate, marcînd viaţa şi opera lui Camus, caracterizînd
deopotrivă pe jurnalist şi pe scriitor, îl defineşte fundamental
angajarea în secolul său a unei mari personalităţi.

_{Foto sus:
Albert Camus, fotografiat în 1957, după
câștigarea Premiului Nobel (© United Press International / Library
of Congress)}

Mai multe pentru tine…