Europa vrea să se înarmeze cu oțel „verde”; pe care nu și-l poate permite

Uniunea Europeană are un program de înarmare de zeci de miliarde de euro. Totodată a majorat la 5% din PIB contribuția fiecărui stat membru pentru NATO. Însă susccesului programului de înarmare de pinde de producția de oțel, mult oțel, fără de care nu se pot construi tancuri și arme. Dar Uniunea Europeană nu vrea orice fel de oțel – îl vrea „verde”. Și oțelul verde este atât de scump, încât combinatele siderurgice renunță în masă la proiectele pentru fabricarea de oțel verde, se arată într-o analiză realizată de OilPrice.com

Săptămâna trecută, unul dintre cei mai mari producători de oțel din lume, ArcelorMittal, a abandonat planurile sale de conversie la hidrogen la două combinate din Germania, deoarece costurile erau exorbitante. Este important de menționat că guvernul german promisese producătorului de oțel subvenții de 1,5 miliarde de dolari pentru conversia la hidrogen verde. Totuși, proiectele s-au dovedit a fi prea scumpe pentru a fi rentabile.

Între timp, compania germană ThyssenKrupp își menține planurile pentru oțelul verde, deși a subliniat „criza” din industrie. În același timp, ThyssenKrupp concediază 40% din forța sa de muncă și reduce capacitatea de producție cu un sfert, a relatat Financial Times la sfârșitul anului 2024.

Energia regenerabilă, prea scumpă pentru industrie

„Cuptoarele cu arc electric sunt construite în țări care pot oferi surse de energie electrică competitive și previzibile”, a declarat ArcelorMittal, citat de Reuters. „Prețurile energiei electrice din Germania sunt mari atât după standardele internaționale, cât și în comparație cu țările vecine.”

Există două modalități de a decarboniza producția de oțel, ceea ce reprezintă un punct important pe agenda UE privind politicile climatice cu emisiile net zero. O modalitate este hidrogenul, și mai precis, hidrogenul verde, produs prin electroliză, cu electricitatea provenită de la energia eoliană și solară. Cealaltă modalitate este schimbarea furnalelor alimentate cu cocs cu cuptoare cu arc electric, alimentate de energia provenită de la vânt și soare. Acele cuptoare cu arc electric la care se referă ArcelorMittal sunt funcționale în Franța, puternic dezvoltată în domeniul energiei nucleare. Deoarece energia nucleară este ieftină și fiabilă. Iar energia eoliană și solară pare a fi tocmai opusul acestor deziderate.

Așa-numitul hidrogen verde este de câteva ori mai scump decât hidrogenul obținut prin alte metode. Motivul este că electroliza este, oarecum ironic, un proces mare consumator de energie fie ea generată de instalațiile eoliene sau solare pentru a descumpune moleculele de apă. În ciuda avantajului de emisii net zero, procesul nu poate încălca legile fundamentale ale fizicii, ceea ce înseamnă că produsul final, adică hidrogenul verde, în termeni de energie, este considerabil mai puțin în volum decât cantitatea de energie consumată pentru producerea sa – motiv pentru care este puțin probabil ca prețul hidrogenului verde să scadă prea curând, sau vreodată. Acest cost este cel care diminuează apetitul industriei pentru trecerea de la hidrocarburi la hidrogen verde.

„Argumentele comerciale pentru fabricarea oțelului verde nu există în Europa”, a declarat pentru Financial Times șeful Eurofer, asociația industriei siderurgice din UE. Dacă unii încă mai aveau speranțe pentru viitor, a remarcat Alex Eggert, alții au renunțat deja spunând: „Nu am timp pentru asta”.

Cursa înarmării, în criză de timp

Europa însăși nu are timp pentru asta. Europa a declarat destul de clar că intenționează să construiască o mulțime de arme care necesită mult oțel pentru a-și completa rezervele militare epuizate, după ce a trimis cea mai mare parte a stocului său în Ucraina. Și trebuie să facă acest lucru rapid, luând în considerare propria afirmație că Rusia este pe cale să invadeze țări din estul UE. Dar, în același timp, Europa vrea să-și facă reînarmarea într-un mod cât mai zero net emisii de carbon – ceea ce contrazice graba cu care a lansat programul.

Problema devine și mai mare în contextul industriilor în sens larg, dependente de oțel. Oțelul nu este esențial doar pentru producția de arme. Este esențial și în construcții și într-o multitudine de alte industrii care includ construcția a ceva, inclusiv instalarea de turbine eoliene. Europa, așadar, are nevoie de mult oțel – și vrea să-și reducă dependența de importuri producând mai mult oțel local, dar și mai ieftin.

Încă o dată, UE încearcă să facă două lucruri care simultan se exclud reciproc. Costul energiei electrice în țările cu cea mai mare proporție de energie eoliană și solară în mixul lor energetic demonstrează suficient de clar că tranziția energetică este orice altceva în afară de a fi ieftină. Însă acest fapt evident continuă să fie trecut cu vederea de politicieni care se angajează în a statua, fără baze reale, că, în cele din urmă, această energie cu emisii reduse de carbon se va ieftini de la sine, cândva.

În mod evident industria siderurgică nu are timp să aștepte ieftinirea energiei. Industria siderurgică acordă prioritate accesibilității energiei în detrimentul amprentei de emisii. Deoarece industria siderurgică și-a dat seama că nu există altă modalitate de a supraviețui, mai ales în lupta cu importurile ieftine și cu emisii mari din China care inundă piața UE.

UE tratează simptomele, nu cauza

UE a introdus mecanismul de ajustare la frontieră a emisiilor de carbon pentru a opri acest influx de oțel ieftin. De fapt, a introdus mecanismul de ajustare la frontieră a emisiilor de carbon pentru a opri fluxul de tot felul de importuri ieftine care subminează competitivitatea produselor europene – subminată din cauza costurilor ridicate ale energiei. UE folosește mecanismul de ajustare la frontieră a emisiilor de carbon pentru a trata un simptom și nu cauza principală a decăderii industriei, cea a prețului imens al energiei. Această cauză principală este tranziția energetică făcută fără cap de către Comisia Europeană, dominată de social democrați și verzi.

„În cele din urmă, va trebui să discutăm și cât de repede poate avea loc tranziția, deoarece viteza determină în mare măsură costul”, a declarat Markus Krebber de la RWE săptămâna aceasta, citat de FT. Această grabă a determinat conversia a 40% din capacitatea de producție a oțelului din Europa în cuptoare cu arc electric. Această forțare a politicii climatice și lipsa oricărei dorințe de planificare pe termen lung au determinat discuțiile despre hidrogenul verde ca înlocuitor al cărbunelui. Acum, jocul s-a terminat. Europa trebuie să decidă între reînarmare și zero net emisii.