De la Sinaia lui Caragiale la Sinaia de azi

Pe Caragiale l-am citit de multe ori până acum, de fiecare dată dintr-o nouă perspectivă, impusă de împrejurările mele intelectuale. L-am citit o dată, pentru că mă interesa felul în care vedea marele satiric lumea presei din vremea sa.

Altădată, l-am citit, pentru că voiam să scriu ceva despre
ridiculizarea imitaţiei năroade prin intermediul femeilor. Nu de
puţine ori l-am citit pe Caragiale incitat de locurile prin care am
trecut.

Bântuind prin
Bucureştii din marginea Casei Poporului, m-am întrebat cam pe unde
au luat-o pe jos, de la Union, pentru a se întoarce acasă, în
Dealul Spirii, Jupân Dumitrache şi cele două persoane feminine.
Cum uit uşor, la întoarcerea acasă, în Nicolae Iorga, m-am grăbit
să recitesc „O noapte furtunoasă“.

Cu ceva timp în
urmă am petrecut câteva zile la Sinaia. Dând curs unui obicei
străvechi al meu- cel de a umbla pe jos într-un oraş străin, în
care pic, am hoinărit prin oraşul căruia i-am putea spune
Baden-Badenul nostru.

A hoinări prin
Sinaia nu e totuna cu a hoinări prin Bucureşti.

A hoinări prin
Sinaia înseamnă a urca şi-a coborî de-ţi vine rău, a investiga
până te doare capul pentru a da de o adresă, a te rătăci prin
tot felul de fundături.

Şi-n timp ce urcam
şi coboram prin Sinaia, mi-am amintit de nefericitul Georgescu
Mihalache venit cu familia în weekend la Sinaia, din schiţa lui
I.L. Caragiale, „Tren de plăcere“. „Tren de plăcere“
se găseşte şi pe internet. Astfel că n-a trebuit să aştept
revenirea la Bucureşti pentru a reciti schiţa.

Am găsit-o şi am
recitit-o. Indiscutabil, dintr-o perspectivă nouă: cea a unui tip
normal care trebuie să bântuie fără rost prin Sinaia.

Familia Georgescu
din schiţă e una prin nimic deosebită de toate familiile din proza
şi teatrul lui I.L. Caragiale: persoane de extracţie joasă parvin
la situaţii materiale de mic burghezi.

O dată pricopsiţi,
nevestele mai ales, influenţate de presa tabloidă, se dau de ceasul
morţii ca să imite persoanele din Lumea Înaltă. Un obicei al
persoanelor din lumea înaltă e mersul în weekend la Sinaia.

Mijlocul de
transport până la Sinaia rămâne Trenul de plăcere, o cursă
specială de sâmbătă după-amiaza, care pleacă din Bucureşti la
3 fără cinci.

La Sinaia, cuplul
Georgescu nu poate merge fără odrasla din neamul lui Goe: Puiu, un
copil de cinci ani. „Puiu“ nu merge nicăieri fără „gramamà“,
bunica, coana Anica, mama Miţei Georgescu şi soacra lui Georgescu
Mihalache.

Abia acum, la a nu
ştiu cîta relectură, observ un amănunt de satiră socială: Miţa
Georgescu e o necioplită, deşi se dă doamnă. Deşi e vorba de
maică-sa, în timp ce ea, soţul şi copilul se urcă în birjă, pe
„gramamà” o trimite la gară cu tramvaiul.

În tren, mama nu
călătoreşte cu ei. Are bilet la clasa a III-a, în timp ce ei
călătoresc la clasa întâi. Apogeul bădărăniei: Mama Miţei
cară cu ea, în vagonul de clasa a III-a, coşul cu de-ale gurii.

La Sinaia, în timp
ce madam Georgescu, Georgescu şi puiul se urcă în birjă pentru a
merge în parc, coana Anica e trimisă pe jos, cu coşul, să-şi ia
cameră la hotel.

Nu mai e nici o
îndoială. Coana Anica, mama Miţei, bunica puiului şi soacra lui
Georgescu joacă în familie rolul unei servitoare neplătite.

N-are nici un rost
să reiau aici fie şi pe scurt peripeţiile lui Georgescu Mihalache
provocate de proasta coordonare dintre membrii familiei. Am recitit
„Tren de plăcere“ pentru ceea ce un bacalaureat ar primi
la Română, drept subiect: oraşul Sinaia în schiţa „Tren de
plăcere“ de I.L. Caragiale.

Într-adevăr,
Sinaia de azi, e Sinaia de ieri, e Sinaia aşa cum o vede Georgescu
Mihalache:

„Pentru cine nu
e deprins să se caţere pe munţi, putînd trece ca o capră din
valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai
nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin
largă, avînd două deschizături destul de strîmte. Te-a înghiţit
odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre
miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, spre
Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă
socoteală:

«Trebuie să fie
în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura»”.

Urcând şi coborând
prin Sinaia, luînd seamă la casele plasate unde nici nu gândeşti
c-ar putea fi o casă, la scările abrupte, care ţin loc de stradă,
îl înţeleg pe Domnul Georgescu în ostilitatea sa de la un moment
dat:

„D. Georgescu
şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada
Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cît suie, cu atît
se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a
Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice.
Vederea aceasta o încîntă pe coana Anica… D. Georgescu e mai
puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură
bombănind.”

Pe lângă mine trec
automobile decapotabile slobozind împuşcături prin ţeava de
eşapament, cu băieţi şi fete de bani gata, amuzându-se
idioţeşte, în lipsă de altceva mai bun.

Nici asta nu e o
noutate faţă de Sinaia lui Caragiale din „Tren de plăcere“:

„Dormeau încă
profund cînd, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot
straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din
braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu
lăutari: madam’ Vasilescu, madam’ Costandinescu, nepoţica ei,
domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam’ Georgescu şi
locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o
fantazie a locotenentului.

– Vezi,
cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după
vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!…

Ah! a fost o
plăcere ce va rămînea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas,
şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii,
lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cîntînd menuetul, pe
care-l cîntă regulat muzica în parc şi care-i place atîta lui
madam’ Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de
fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, cînd îşi face
toaleta de culcare, madam’ Georgescu zice oftând:

– Ah! mamiţo!
menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!”

Fireşte, apelând
la trucul insinuării, Caragiale ne lasă să înţelegem că madam
Georgescu avea o legătură cu Mişu. Ca şi în „Noaptea
furtunoasă“, Caragiale ia peste picior soţul încornorat care
refuză să ia act de asta.

Mie însă Georgescu
mi-e simpatic. Pentru că văd în el pe omul de treabă de azi, pe
funcţionarul modest, dar cinstit, la locul lui, pus de familia
zărghită să cotrobăiască prin stomacul care e Sinaia.

Momentul de cheie al
istorisirii e cel în care Georgescu şi Coana Anica ajung la vila
unde trăsese nevastă-sa:

„Au ajuns în
sfîrşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii;
dar, fatalitate! madam’ Georgescu lipseşte. A plecat.

– Unde?

– A plecatără
acuşica toţi, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana.

– Şi d. Mişu
locotenentul? întreabă coana Anica.

– Şi
dumnealui, răspunde slujnica.

– Du-te şi
dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.

Dar d. Mialache
izbucneşte:

– Ce? cocoană!
ce? sînt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte?

– Nu striga, că
scoli copiii!

– De cinci
ceasuri de cînd alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă
duc.

– Du-te,
Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare
plăcere Miţii şi la toţi.

– Nu mai poci…

– O să te
căieşti, Mialache!

– De ce să mă
căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu
coşul.

Cînd zice d.
Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n
depărtare bătînd noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt
canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, şi d. Mialache se pune să
supeze cu coana Anica.”

Ca şi în cazul
legăturii de gît a lui Chireac, care-l linişteşte pe Jupân
Dumitrache, cititorul pufneşte în râs, zicând că mai mare
dobitoc decît Georgescu n-a mai văzut. Cum adică, să-ţi lasi
nevasta de capul ei la o partidă de plăcere şi să nu dai fuga ca
să vezi dacă nu cumva ceva?

Ei bine, eu nu
pufnesc în râs.

Pentru că Georgescu
nu e deloc un dobitoc.

Georgescu e un om
normal într-o lume de izmeniţi. Admiţînd că s-ar fi dus, ce-ar
fi realizat? Ar fi trebuit să suporte cel mult mâţăielile
nevestei despre Pederavski.

N-a fost el mai
câştigat rămând la vilă, mîncând şi apoi dormind?!

Mai multe pentru tine…