Hanurile, morile și iarmaroacele – rețelele sociale de pe vremuri - 1Romania.net - Știri Verificate și Actualizate din România

Ștabii trecători ai Lumii de azi se plîng că rețelele sociale îi
înfruntă, propunînd cetățenilor alte știri decît cele
oficiale, vînturate prin presa devenită mai peste tot de partid și
de stat. Oricît s-ar strădui presa zisă și mainstream să impună
o anumită informație, manipulatoare, evident, pe rețelele sociale
circulă adevărata informație.

Corespondenta
rețelelor sociale de azi rămîne, dacă ar fi să-l credem pe
Mihail Sadoveanu din Viața lui Ștefan cel Mare, rețeaua de
hanuri, mori și iarmaroace, prin care se transmiteau știri de la o
zonă la alta:

„La hanurile
căilor mari, unde poposeau neguțătorii, la iarmaroacele unde se
adunau gospodarii, la mori și la podgorii, unde de asemeni se
întemeiau sfaturi, umblau vorbe și vești felurite de la Țara
Românească, de la Ardeal și din alte părți, de care moldovenii
se mirau foarte, înflorindu-le din săptămînă săptămînă la
alte adunări, după un cunoscut nărav al lor.

Umbla știre,
încă de la Sîntămaria cea mare, că Iancu-Vodă Huniade de la
Ardeal murise. Și, așa că acuma nu se mai afla căpitan de
împotriva creștinătății. Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe
acest oștean al său dintre oamenii de rând.”

Printre cei care
postează pe rețelele sociale de la vremea respectivă, mai ceva ca
niște influenceri de azi, se numără monahii de la schituri, văzuți
ca mai bine informați decît alții:

„Spuneau
monahii învățați de la Neamțu, veniți la adunările din
Țara-de-Jos, cum că mama lui Iancu Vodă fusese o femeie din
prostime.”

Cum are loc din
punct de vedere practic transmiterea informației prin rețeaua de
hanuri, mori și iarmaroace, ne dezvăluie tot Sadoveanu în primul
capitol al romanului Nicoară Potcoavă, intitulat La Hanul
lui Gorașcu Haramin:

„Cătră
sfîrșitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit
Haramin, se găsea, ca într o zi de sărbătoare ca aceea a
Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.

Hanul lui Haramin
se afla aşezat la o răspîntie de drumuri care apucau spre Roman şi
Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La
Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în
acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră
popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii
de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii
sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură.
Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîșmă, fusese
bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl
durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa
Ilie. Îi mai zicea Popa lui Vodă, pentru că ieşise c-o bute de
vin în calea alaiului lui Ştefan Voievod ş-o închinase măriei
sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbind şi
l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la
vrednicia băuturii cu bunicul său, Popa lui Vodă.

În adunare
petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece
doisprezece gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de
care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi
împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile
ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion Vodă, cel
ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.”

Cei de la Han erau
fani ai lui Ion Vodă.

Prin urmare ei îl deplîngeau pe Domnitorul
ucis de turci. Evident, după năravul moldovenilor de a închina
mortului o ulcică de vin.

Unul dintre
participanți – Moș Savu –, ai cărui feciori au luptat la
Jiliștea, în Țara de Jos, ar vrea să afle ce s-a întîmplat cu
feciorii, dacă mai trăiesc sau nu. I-a dat misiune pentru asta
nevastă-sa, baba Cireașă:

„Moş Savu
Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicînd nasul, a
zîmbit cu blîndeţă oamenilor din jurul său, frecîndu-și cu
palmele negre şi arse ariciul bărbii.

– Mă îndeamnă
azi baba Cireaşă, a urmat el, să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce
vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi
boceşte în voie pe feciori. Din cîte am auzit la Tuchilaţi, nu i
pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot
aşteptăm.

Oamenii păstrau
tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vîntul le
purta în vîrtej spre culmea dîmbului.

– Zice baba mea
Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă
cîte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara,
cu măria sa? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tînguie ea; –
nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut
atîta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.”

La această
provocare răspunde unul dintre cei de la fața locului. Mihail
Sadoveanu descrie întregul proces de transmitere a știrii. Se vede
clar din descriere că spunerea și ascultarea știrii presupune o
sumă de proceduri protocolare, semn că aflarea știrii primește o
importanță spectaculoasă pentru cei de la hanuri, iarmaroace și
mori. Mult mai important, valoarea știrii crește enorm dacă
aducătorul a fost martor sau participant la eveniment:

„S-a auzit
răspuns de la un bărbat, după cîte se vedea, străin:

– Ba, dacă
este întrebare, se va răspunde.

Acel bărbat
înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise pînă în
acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu
tovarăşul său, om mai tînăr decît el, sprinten, smead la faţă
şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa
ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră
la vremea prînzișorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea
că aveau pentru paza ei arme la îndămînă.

Oamenii din popas
au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ străin care vorbise.

– Prietine
drumeţ, s-a umflat din foale Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne
pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar
ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin
acele locuri din Ţara de Jos şi ai cules vorbe.

– Ba am fost cu
acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii
toate cîte s-au întîmplat.

– Fost aţi
poate chiar în oastea lui Ion Vodă?

– Fost, şi
Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.

– Ş-acuma unde
vă duceţi?

– Acuma ne
ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.

– După cîte
bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin crîșmarul,
domnia ta nu eşti moldovan de ai noştri; după viersul vorbirii,
pari muntean.

– Ai ureche
bună, nene Grigoraşcule, a zîmbit străinul. Eşti cîntăreț la
biserică?

– Sînt şi nu
mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.

– Ai ghicit;
sînt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am
stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblînd după procopseală
prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am
ajuns în vremea lui Ion Vodă diac la logofeţia cea mare.
Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.

– Spune-ne,
prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi
sîntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.

Cel care strigase
a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu
nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe
tîmplă.

– L-ai sărutat
pentru noi toţi, bade Ghiţă, a gîngăvit Leonte răzăşul de la
Miroslăveşti.

A făcut
rînduială Goraşcu Haramin:

– Bine este,
înainte de toate, să bem vinul. Să curgă picuşul pentru măria
sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de
verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem
prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat care l-a
sărutat la tîmpla stîngă sub cuşma domniei sale brumărie are
nume Ghiță Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în
sat la Dăvideni subt aripa unui mazîl. Badea Ghiţă n-are nici
casă, nici jupîneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar
vrea el să se ducă, să se oştească cu Alisandru Machidon în
ţara lui Por împărat. Să se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a
urnit mai departe decît tîrgul Romanului.

Bărbatul deşirat
cu numele Ghiţă şi-a mîngîiat puţina barbă bălaie; zîmbind,
după aceea, a apucat în palmele lui mîna dreaptă a străinului
drumeţ.”

Mai multe pentru tine…