Instalații țărănești pentru prelucrarea lemnului în sudul Transilvaniei de odinioară

Odată cu dezvoltarea industriei de prelucrare a lemnului, încă de
pe la mijlocul secolului trecut, instalațiile pentru prelucrarea lemnului (joagăre, gatere și circulare) erau în descreștere.

Conform cercetărilor în acea perioadă, numărul total al acestor
instalații în ținutul Carpaților Meridionali era de 270, cele mai
multe fiind în sudul Transilvaniei (137, din care 116 joagăre, 1
gater și 20 de circulare), restul în Muntenia și Oltenia, notează
Muzeul
de Etnografie Brașov, pe pagina de Facebook a instituței.

În satele Branului de Jos s-au dezvoltat cu prioritate
instalațiile țărănești și meșteșugurile legate de prelucrarea
textilelor, în cele ale Branului de Sus (Fundata, Șirnea),
expolatarea și prelucrarea
lemnului au cunoscut o amploare deosebită. Cadrul natural a
favorizat dezvoltarea lemnăritului ca veche ocupație, la Brașov
existând numeroase bresle ale lemnarilor. Forma cea mai veche a
acestei ocupații a fost cioplitul sau dulgheritul, tâmplarii
specializați în realizarea mobilierului țărănesc sau a altor
produse din lemn făcându-și apariția mai târziu. Anumite ramuri,
cum ar fi șindrilăritul, cărbunăritul, dogăritul, împletitul
din nuiele, confecționarea bețelor de chibrit etc. au fost părăsite
aproape complet ca urmare a dezvoltării economice caracteristice
secolului XX.

Pentru lemnărit, atestările documentare sunt mult mai vechi decât
pentru instalațiile tehnice textile. Astfel, la 1504, un document
pomenește de joagăr și valțuri de joagăr, de șindrilă și cuie
de șindrilă. În Registrul de venituri și cheltuieli al Branului
din 1527-1528, se vorbește despre joagărul de la cetatea Branului,
la fel și în 1529, 1533 sau 1539. Ceva mai târziu, la 1768-1775
în Socotelile domeniului se găsesc date în legătură cu arendarea
fierestraielor din Zărnești. La începutul secolului al XIX-lea
(în 1830), printre altele, la Bran funcționau 3 joagăre, iar în
conscripții și recensăminte au fost menționați și meseriașii
respectivi.

Autoritățile acordau o atenție deosebită dezvoltării
meșteșugurilor respective, lemnul fiind principalul material de
construcție. În timp, concurența crescândă a meșterilor lemnari
individuali a obligat breslele să-și apere privilegiile, așa cum
reiese din statutul strungarilor râșnoveni din anul 1719. De
menționat că desfacerea produselor lemnoase, lucrate în special în
atelierele breslelor, se făcea în largă măsură în Țara
Românească.

_{Foto sus:  joagăr vechi din Moeciul de Sus, Bran (I. Dancu). Sursă text și foto: Țara Bârsei, vol. 1, Editura Academie RSR,
București, 1972.)}