Sanctuarul de la Tel Dan oferă o nouă perspectivă asupra tradițiilor feniciene de îmbăiere ritualică

Un studiu recent publicat de Dr. Levana Tsfania-Zias în revista Levant aduce la lumină descoperiri captivante despre modul în care fenicienii antici ar fi putut integra baia rituală în practicile lor religioase, la sanctuarul sacru din Tel Dan – un sit care a înflorit timp de aproape 500 de ani.

Un sanctuar la marginea Iordanului

Tel Dan, situat deasupra unui masiv val de apărare din Epoca Bronzului Mijlociu, la aproximativ 12 kilometri de orașul modern Qiryat Shemona, în nordul Israelului, a stârnit de mult interesul arheologilor. Primele săpături au fost conduse de Avraham Biran între 1969 și 1994, iar ulterior de David Ilan și Yifat Thareani, în cadrul Școlii de Arheologie Biblică „Nelson Glueck” a Hebrew Union College din Ierusalim. Situl a oferit indicii despre viața rituală, din perioada elenistică până în cea romană.

În centrul său se află un templu cu plan rectangular, compus dintr-un pridvor la intrare, o celulă centrală (sala principală de închinare) și un adyton (camera sacră interioară).

În timpul unei campanii de săpături din 1976, a fost descoperită o placă de calcar inscripționată în greacă și aramaică. Inscripția spune: „Către Zeul care este în Dan, Zoilos a făcut un jurământ. În Dan (?), un jurământ al lui Zilas către Dumnezeu.” Deși identitatea divinității este încă dezbătută – unii cercetători o leagă de zeul israelit, alții de o divinitate locală necunoscută – este clar că închinarea implica acte de purificare ritualică, trăsătură specifică religiei feniciene și altor tradiții din Orientul Apropiat.

Baia rituală: o privire rară asupra purificării la fenicieni

După cucerirea seleucidă și distrugerea templului original, pe același loc a fost ridicat un nou sanctuar. Acesta includea o unitate de baie proiectată cu atenție: un spațiu compus din două camere – o zonă pentru schimbat hainele, tencuită cu galben, și o cameră cu bazin, tencuită cu albastru.

Bazinul era prea mic pentru o imersiune completă și nu avea elemente de încălzire, precum hipocaustul, ceea ce sugerează că preoții se spălau cu apă rece, în picioare. Intrarea discretă a unității – care ocolea pridvorul public și ducea direct în celulă – susține ideea că acest spațiu era destinat exclusiv elitei preoțești, nu credincioșilor de rând.

Secole mai târziu, în perioada romano-târzie (sfârșitul secolului I – începutul secolului IV d.Hr.), funcția templului s-a transformat. A fost adăugată o nouă clădire, numită „Casa Fântânii”, care a convertit locul într-un spațiu de pelerinaj. Pelerinii puteau acum să se spele ritualic înainte de a pătrunde în zona sacră. Săpăturile au scos la iveală vase simple din lut local, probabil achiziționate de vizitatori pentru aceste rituri de purificare, apoi sparte intenționat – o practică întâlnită și în tradițiile biblice.

Un sanctuar local cu rezonanță regională

Dr. Tsfania-Zias subliniază caracterul dual al sanctuarului de la Tel Dan: „Cred că a deservit în primul rând comunitatea locală”, afirmă ea. „Totuși, descoperirea ceramicii de import și a inscripției votive sugerează că a atras și închinători din regiuni mai îndepărtate.”

Deși studiul oferă o perspectivă nouă asupra obiceiurilor locale de purificare ritualică, rămân multe întrebări fără răspuns. Cum se compară aceste practici cu cele din alte situri feniciene, unde divinitățile sunt mai bine identificate? Deocamdată, remarcă cercetătoarea, „există un gol de date comparative. Viitoarele săpături din Zona T ar putea să ne ajute să înțelegem mai bine credințele și practicile cotidiene ale comunității care s-a închinat aici.”

Tel Dan continuă să ofere o perspectivă esențială asupra lumii complexe și interconectate a ritualului, identității și sacralității în Orientul Apropiat antic.